O carte în 100 de zile – Ziua 6

Distributivitatea

Multitaking-ul a ajuns o competență obligatorie în CV-uri pe care mulți o etalăm ca pe un mare graal al abilităților personale.

Pe românește, e distributivitatea și capacitatea de a face mai multe lucruri în același timp.

E o abilitate pe care noi am dobândit-o din naștere. Creierul nostru are capacitatea de a transmite mai multe semnale în același timp, iar noi, dăm din picioare, plângem, mișcăm mâinile, înghițim, respirăm… și multe altele în aceeași fracțiune de secundă.

Desigur, pe măsură ce creștem și această distributivitate crește, hrănită și educată de parcursul nostru și de felul în care ne autodisciplinăm. Facem mâncare și povestim cu iubitul în același timp. Dacă știm rețeta și am făcut-o deja de mai multe ori, acțiunile curg pe pilot automat, iar atenția noastră merge spre interlocutor.

Dacă fac două lucruri noi în același timp, atunci nu mai funcționează la fel, ambele au nevoie de o atenție mai mare, nefiind familiarizată cu ele, dar repetarea lor va ajuta la a le face concomitent mai bine și mai rapid.

Acum, ce facem noi este să multiplicăm acțiunile pe care le facem în același timp, dar controlat. La muncă, acasă, cu prietenii, la volan.

Ce am observat eu la mine este că uneori se poate fără să existe vreun impact negativ, dar uneori nu îmi face bine. Doar că presiunea multitasking-ului la locul de muncă, poate creea anxietate și un mare nivel de stres pentru unii oameni.

I-am învățat că pot și că o fac

În ceea ce mă privește, o perioadă am făcut asta din inerție, dar la un moment dat m-am suprasolicitat. De fapt am făcut să fiu suprasolicitată. Răspundeam la e-mailuri, făceam trei chestii în același timp, fără să fie necesar. Doar am învățat oamenii că pot și că o fac. Ce s-a întâmplat? Oamenii au început să mă perceapă așa și să se aștepte să pocnim din degete să se întâmple.

După ce anul trecut am avut un apogeu negativ din mai multe puncte de vedere, am zis STOP. Ajunsesem să bifez lucruri pe o listă. Cu cât faci mai mult cu atât vrei mai mult. Și tu, și ceilalți. Așa că hai să filtrăm, ce ne aduce un real folos, ce e urgent și ce poate fi parcat pentru zile mai liniștite.

M-a ajutat foarte mult. În primele săptămâni mi se părea că sunt inutilă, că sunt degeaba, că m-am prostit, că neuronii mei se ard și nu vor mai ajunge niciodată să fie capabili să funcționeze. Ce să mai, eram ultima proastă care protesta împotriva propriei persoane.

Nu. Nu am realizat din prima că mă autosabotez și că mă desconsider. Mai aveam puțin și mă blamam public. Pentru că nu știam cum e să nu îmi pun provocări încontinuu și nu știam să stau așa degeaba. Eu trebuia să fiu ocupată cu munca și după muncă.

O mai rărisem eu până la acel moment, dar nu dramatic, doar așa câte un pic. Am crezut că am început schimbarea comportamentului, dar era mai mult la nivel declarativ. Când s-a întâmplat în mod real, semi-forțată de conjunctură, m-am învinovățit în interior, extraordinar de mult.

Îmi povestea o colegă, că avea ceva de muncă intens, când a intrat un e-mail care părea că necesită un răspuns simplu. Ca să termine rapid și să fie multitaking fără să consume energie suplimentară, s-a gândit ea să îl roage pe Chat GPT să îi facă e-mailul. L-a citit rapid și i-a dat send. A primut ca răspuns nevoia de o clarificare. A mea, înapoi pe Chat GPT ca să îi dea completarea. Răspunsul lui era că aceasta era varianta utopică a situației.

Nu știa, să râdă, să plângă… A fost necesar să o dreagă omenește cu răspunsuri alternative reale, concrete ca sp salveze situația. Colega mea? Un om foarte competent, care nu folosește AI-ul la muncă. A fost o capcană a eficienței percepute greșit.

M-a pus pe gănduri când mi-a povestit. Nu profesionalismul ei, ci fix capcana aceasta dată de multitasking.

Prezent în propria viață

Sunt convinsă că distributivitatea și capacitatea de a face mai multe lucruri în același timp ne este foarte folositoare. Ce mă neliniștește este că facem din asta un stil de viață.

Mă apucă toți nervii când cineva vorbește cu mine și stă pe telefon. Îmi spune: „Te aud, să știi.”

Știi ceva, nu mă interesează. Mi se pare că nu îmi acorzi respect.

Păi și atunci, dacă eu fac ceva pentru mine, dar sunt atentă și la altceva, înseamnă că nu mă respect pe mine, nu? Nu mă gândisem așa la asta. Dar da, cam așa ceva.

Dacă sunt la o cafea cu cineva și acea persoană îmi povestește lucruri, dar eu sunt atentă la oamenii de pe stradă, înseamnă că nu sunt acolo. Că nu acord atenție acelui om.

În momentul în care spun sau mi se spune „te aud, să știi?”, e momentul în care ar trebui să mă opresc. Eu sau cel care spune face ceva pe lângă discuție. E foarte posibil să nu fiu/fie prezent 100% la ce se întâmplă, iar acel „te aud” este doar o atenționare a creierului că cel mai probabil nu te și ascult.

Limitele personale și acordarea atenției nu mă face să pierd timp. Mă face să fiu prezentă. Prezența în viața mea și a celorlați este pentru mine. Uneori e o reală provocare să nu verifici telefonul când stai de vorbă cu cineva, dar cred că merită încercat.

📖 Seria „O carte în 100 de zile”

Adelina Bogorodiță 𓂃🖊