Articol scris pentru competiția Spring SuperBlog 2026.
Calitatea care se învață în familie
Zilele acestea a venit la noi „verișoara de la țară”. Cei care au un „acasă” în orașe mici sau sate, știu la ce mă refer. De acolo, încă nu vii cu mâna goală, iar dacă cineva ajunge pe la tine prin oraș, imposibil să nu îți aducă ceva bun de acasă.
În mâinile noastre au ajuns câteva produse de casă și ouăle de țară. Acum, uitându-mă la ele, mă gândeam cum dintr-un produs atât de simplu, ies atâtea oportunități gustative. Și cum din chestiile astea ovale ies puișorii aceia galbeni ca picăturile de soare.
Mmm… chiar așa, eu încă nu am putut să înțeleg cine a fost primul: oul sau găina? Mănânc ouăle, dispar găinile. Mănânc găinile, dispar ouăle.
Bine că la câțiva ani după Revoluție au început să apară și fermele private de păsări, că altfel și acum însemnam cloștile și triam ouăle ca să umplem cuibarele cu picuri de soare gălăgioși.
Tot pe la începutul anilor ’90, pe televizoarele cu tub din România, începeau să apară transmisiuni noi, grila începea să fie mai plină și mai diversificată. În perioada aceea a avut loc un debut în programul de duminică: Formula 1. În jurul prânzului, pe TVR.
Niște mașini joase, mici (așa păreau pe ecran), care făceau un zgomot hipnotizant pentru mine. Fiecare sunet de motor arunca în aer ideea competiției, a adrenalinei și a luptei pentru un titlu mondial. La acea vârstă fragedă, fiecare turație îmi făcea ochii mai mari și mai atenți.
Duminica, la noi acasă avea două elemente aproape ritualice: supa de pui cu găluști de griș și carne fiartă (cea din supă), piure și sos de roșii sau fructe. Aperitivul meu în zilele acestea era cursa de Formula 1.
Stăteam cumințică (parcă ăsta era scopul vieții – să stăm cuminți) pe fotoliul bunicii din camera ei și lipită rămâneam acolo până se termina Grand Prix-ul. Primăvara, când era cald afară, pentru că buni lăsa ușile deschise, prin terasă, ajungea în camera în care stăteam, mirosul inconfundabil al aceleiași mese de duminică.
Fotoliul acela a rămas până azi și la fel de cuminte stătea și ea în el când noi îi serveam masa, nu ea nouă. Și chiar dacă la un moment dat nu mai știa zilele săptămânii, duminica o recunoștea după meniu.
Nu doar că până la ora mesei duminica arăta la fel, ba chiar era un fel de ritual al casei, pe care nimeni nu încerca să îl schimbe. Bunu curăța legumele, buni pregătea masa, părinții mei erau cu noi, fiind liberi. Chiar și mai târziu, peste mai bine de 30 de ani de la acel moment, masa preferată a duminicii, a rămas aceeași supă de pui și același fel doi. Iar cursele de Formula 1 le urmăresc cu ochii la fel de mari și curioși ca în copilărie, doar că acum pentru unele mă trezesc la 5 dimineața.
Indiferent dacă duminicile erau cu circuit sau fără, masa de duminică era aceeași și se servea pe la aceeași oră, cu bunicii, părinții mei și eu.
La acel moment, tu crezi că aceste mese sunt normale, că așa vor arăta mereu. Habar nu ai că într-o zi vei înțelege cât de rare sunt sau imposibil de repetat în totalitate.
Doar că duci mai departe amintirile cu ceva reprezentativ – meniul acelor zile și, ori de câte ori avem ocazia să ne așezăm la masă, cei ce azi avem amintirea aceasta, cinstim acele momente cu drag și bucurie.
Privind acum spre trecut, îmi dau seama că acel ritual era mediul meu de siguranță, era familia mea. Fiecare duminică începea cu un pui pus la foc mic, ca să dea gust supei, fără el duminica nu mai era la fel, pentru că masa nu mai era la fel, pentru că ritmicitatea acțiunilor tuturor, s-ar fi schimbat.
Lucrurile care contează și rămân
Lucrurile care rămân sunt cele care trec testul timpului și care devin martorii anilor prin care am trecut. Sunt lucrurile care păstrează constanța.
O supă de pui fraged strecurată, cu găluști mari și pufoase, a cărei carne fiartă se alătură unui piure cu sos de roșii pentru felul doi, e cea care îmi amintește cum simplitatea a creat momente atât de puternice. Totul, dintr-un ou pe care am ales să-l facem pui, nu omletă. Totul, având în centru un singur ingredient principal, puiul. Așa cum a făcut TRANSAVIA 35 de ani, discret, dar cu responsabilitate.
Azi, nu mai ținem cloști și nu mai triem ouă acasă, ca să piuie picuri de soare prin curtea din spate. Azi, nu mai suntem toți în aceeași casă și mirosul nu mai străbate terasa înspre mine, în fiecare duminică, dar atunci când sunt acolo, avem cu ce înlocui acel pui, chiar dacă am făcut omletă din ouăle din curte.
Încrederea pe care o pui în ceea ce gătești
Pentru că după ce au trecut toți acești ani, ceea ce aleg sunt produse care să aibă o calitate constantă, produse în care am încredere și care îmi oferă siguranța că gustul pe care îl caut va fi același. Ingrediente pe care să le am la îndemână atunci când vreau să pun amintirea duminicii copilăriei pe masă. Apoi, vreau să clădesc un gust care să dureze și să îl recunosc, să îl aștept și să mă bucur de el.
Chiar dacă meniul duminicii rămâne același în mintea mea, uneori descopăr și alte idei de gătit în colecții precum SmartCook de la TRANSAVIA, introducând simplu ingredientele și lăsându-mă surprinsă de idei.
Iar azi, când scriam articolul, pe televizor rula Formula 1 și Mihai curăța legumele pentru o supă bună de pui de la TRANSAVIA.
Asta după ce înainte, tot el făcuse piața. Matinal, pe fusul orar al cursei din China, ca să nu piardă startul: nici pe cel de la cursă, nici pe cel al produselor proaspete.
Și chiar dacă era vorba despre viteză și Shanghai, noi am ales tradiția și ritmul lent în detrimentul fast food. Pentru o supă de pui făcută din pui Fragedo de la TRANSAVIA, care aduce aminte de copilărie, de preparatul semnătură al familiei și de gustul autentic, care nu se uită!
Articol scris pentru competiția Spring SuperBlog 2026.
Adelina Bogorodiță 𓂃🖊
OcarteOpoveste 