Ignoranța
Mi s-a întâmplat la un moment dat în viață să am o situație dificilă, cea mai dificilă de până atunci, cu impact în mai multe planuri ale vieții mele.
Am traversat situația respectivă pe etape, așa cum au venit ele la acel moment. Că atunci când zici că nu mai poți, mai poți puțin. Ajunsesem în punctul în care am încheiat ciclul. S-au așezat lucrurile, am acționat bucată cu bucată și eram în punctul în care eram la liman.
Bine cu mine, cu acțiunile mele, mulțumită de cum m-am așezat. A fost o perioadă de aproximativ un an jumate.
Deja eram bine și în plan profesional, doar că era o perioadă foarte aglomerată. Ceea ce făceam era perfect pe placul meu. Un proiect intern, în care trebuia să fac de la zero, toate procedurile de lucru. O muncă de sisif aș zice, dar pentru mine era parcă locul de muncă făcut pentru mine, nu eu pentru el.
Să faci asta aplicat pentru un număr de peste 2.000 de angajați, este destul de provocator, dar mie mi-a plăcut la culme. Am muncit și câte 16 ore pe zi și abia așteptam să mă trezesc a doua zi ca să o iau de la capăt.
Aveam o colegă, Diana, care stătea cu mine online, cam 80% din timp. Era după primul val de pandemie, în toamna lui 2020.
Doar că după ce am terminat această muncă, m-am blocat, nu mai aveam nimic intens de făcut. Această sarcină a fost cea mai complexă din ce făcusem până atunci, deorece informațiile se legau între ele, între departamente. O pânză de păianjen pe care o țeseam din informații primite și aduse de mine, ca să leg procedura cap coadă. Un exercițiu intensiv.
În acea perioadă, mintea mea a lucrat atât de intens că în momentul în care s-a relaxat nu a mai știut să îmi dea informațiile ca să gestionez situația.
Așa m-am „trezit” într-o seară plângând că nu știu ce fac de acum cu timpul liber. Eram singură, toată lumea în jurul meu avea o viață, o familie și eu nu aveam pe nimeni în preajmă. Prietenele mele erau cu programele stabilite, eu după ce terminam munca mă blocam… nu știam ce să fac. Înainte de crearea întregului manual de proceduri interne, aveam o rutină deja stabilită. Doar că intrând în vârtejul acesta pentru câteva luni, apoi nu am știut să mă întorc la normal. Nu știam ce e acel normal și m-am lovit de un zid.
Nu am știut niciodată să mint că nu am nimic, dacă am ceva. Dar amintirea asta mă face să mă gândesc cât de periculos poate fi să ai o problemă și să o ignoori cufundându-te în altceva.
Am întâlnit multe situații în care oamenii se cufundă în ceva, ca să uite de problema reală pe care o au și nu vorbesc de aerisirea minții, ce discutam în zilele trecute, ci despre îngroparea metaforică în altceva. Cred că dacă asta se întâmpla înainte cu 5-6 luni, când aveam de gestionat o situație delicată, această muncă m-ar fi destabilizat total.
Și uite cum le așează Dumnezeu pe toate, fix cum ai nevoie, fără ca măcar să știi. Lucru real, pentru mine.
Doar că, eu nu am de unde să știu exact dacă m-ar fi destabilizat sau nu. Asta spun acum, dar dacă se întâmpla fix în aceeași periodaă, nu știu sigur dacă era…
Bine sau rău
Ce am aflat din carte este că o astfel de abordare „ocupată” poate fi folositoare doar dacă ai analizat suficient de bine problema… din interior.
Deoarece, se spune că, din punct de vedere psihologic asta poate fi uneori o capcană, alte ori, colac de salvare. Că decizia aceasta nu este una unanimă și că depinde de contextul vieții, fiecăruia dintre noi.
Ah! Ce simple par aceste lucruri și toate au un „dar”. Mai mult, nu există o rețetă. Fiecare trebuie să găsească răspunsul. Că de fapt de asta sunt terapeuții… persoane care au învățat să te îndrume, nu să „te rezolve”.
Înțeleg că metoda distragerii atenției este folositoare, în general, atunci când sunt situații mărumnte, ca să nu ne fabuleze mintea fel și fel de lucruri. Sau mai ales să nu ne dăm voie să fim prăpăstioși. Poate am de mers să rezolv o problemă juridică, totul e pregătit, și până în ziua respectivă să nu îmi fac un milion de gânduri și scenarii negative, e mai bine să îmi ocup mintea cu altceva.
Acum, în industria în care lucrez, lucrurile sunt nesigure, mulți oameni din afară ne văd ca pe un rău al lumii. Dacă mă uit la toate injuriile de pe social media, a persoanelor care nici nu m-au cunoscut o dată în viața lor, nu fac decât să îmi fac rău, să mă consum. Găsesc alte preocupări. Verific piața muncii, nu pentru că foarte mulți judecă fără să ne cunoască, ci pentru că piața noastră e instabilă. Dar nu o fac obsesiv și încerc uite așa să citesc, să scriu să fac niște activități diferite.
Practic, acum sentimentul meu este de nedreptate, pentru că oamenii judecă fără să cunosacă realitatea. Ceea ce circulă în presă este o suprafață, iar dezabaterile sunt emoționale. Simt nevoia de claritate, pentru ca fiecare să poată filtra prin fapte, nu prin slogane. Pentru că ambele părți au dreptate, parțial.
Dacă m-aș gândi la asta non-stop, mi-ar fi tare greu. Am analizat, am spus public cum văd eu lucrurile, m-am gândit la ce simt și apoi am ales să mut atenția, măcar în anumite momente. Dacă aș nega acum în totalitate că problema există, că următoarea lege, mă poate trimite acasă într-o perioadă în care rata de șomaj este în continuă creștere, mi-ar bubui mintea și se poate să se întâmple asta, iar mâine să găsesc altceva, chiar mai bun.
Ideea pe care am înțeles-o este că nu trebuie și nu e bine să fugim de ceea ce simțim. Să analizăm, gândim și apoi să acționăm, pentru că altfel, intăm în faza de negare și când va fi obligatoriu să facem față, va fi prea dur, tot pentru noi.
Strategia evitării
Cred că e la fel de folositoare ca atunci când te cerți cu iubitul. Dacă te-ai supărat că nu ți-a adus flori de data asta, faci altceva să nu îi pui vaza borsetă, dacă nici de data asta nu ți-a adus flori, te gândești de două ori dacă să te prefaci că nici de data asta nu s-a înțâmplat.
Știi, situațiile de care auzim, că s-au despărțit de la un lucru mic? Nu. A fost picătura care a umplut paharul și ești obligat să nu mai eviți realitatea, la un moment dat.
Adelina Bogorodiță 𓂃🖊
OcarteOpoveste 