Echilibrul

Mereu vorbesc despre asta și mă gândesc la asta, pentru că de-a lungul anilor am tot primit lecții care mi-au arătat că echilibrul este esențial.

Partea dificilă vine când trebuie să îl găsesc. M-am tot educat în timp să fac din asta o regulă personală.

Am avut perioade în care mi-a fost greu să refuz orice, apoi mi-am dat seama că e necesar să spun și „nu”. Am căzut în capcana lui „nu” și totul era „Dar nu vreau să fac asta”, „De ce trebuie să ajut eu pe toată lumea”, „La mine cine se gândește”.

Am devenit insuportabilă pentru mine, nici nu mai știu cum eram pentru ceilalți.

Cum să menții echilibrul între tine și ceilalți

Mi-a fost destul de dificil să înțeleg regula de azi, având în vedere că pentru mine cel mai ușor este să cad în extreme. Nu știu nici dacă am înțeles-o real, dar mă străduiesc, atât cât pot eu azi, acum, cu toate informațiile pe care le am.

Înțeleg că oamenii, atunci când trec prin momente dificile se gândesc obsesiv la problemă, inclusiv eu. O întorc și o dezbat pe toate părțile. Unele probleme mai pot fi ignorate sau lăsate de-o parte, dar unele te afectează 24/24 și este aproape imposibil să te separi puțin ca să eliberezi mintea de acea situație.

Ce am mai înțeles, este că pe foarte mulți oameni care au depășit momente foarte dificile, i-a ajuta concentrarea pe altceva. Un hobby reluat care aduce o plăcere, care îl face pe om să uite total de situația dureroasă pentru o perioadă, cât timp face acea activitate. Pentru unii poate fi voluntariat sau să meargă la părinți să pună în grădină, nu știu, orice de deconectează de la problemă.

Deduc din exemplele acestea că în acele momente creierul își mută atenția și cel mai probabil scade hipervigilența, nu mai e hiperactiv pe acel gând constant.

Cunosc o doamnă… de fapt două doamne, care au avut cancer de colon cu recidive. Mai multe. În momentul în care au constatat recidiva, concentrarea lor a fost pe tratamente. Strategic, nu panică. Nu spun că erau liniștite ca și când nimic nu se întâmplă, dar au luat situația și au căutat soluțiile. Au reușit într-o formă uimitoare să se mențină concentrate pe „ce pot să fac să mă vindec”.

După ce au fost făcute ședințele de chimio-radio și ce proceduri mai sunt, au început să se concentreze pe alte lucruri. Plăceri. Voluntariat. Pus în grădină. Implicare în tot felul de proiecte care să le țină mintea concentrată pe altceva, dar, un mare „dar”, fără să uite de ele.

Și aici mi s-a părut echilibrul extraordinar. Nu au negat situația. Nu au trăit în fiecare zi cu speranța că vor fi bine în acea stare de melancolie, durere și consum interior. Acest lucru mie mi s-a părut fabulos.

Un alt exemplu pe care l-am citit și l-am auzit frecvent în ultima perioadă este doliul. Pe subiectul acesta am paricipat recent și la un curs. Sunt oameni care au ținut doliu ani de zile după cineva. Părinți care și-au pierdut copiii și apoi au divorțat. Pentru că unele pierderi sunt mai mari decât noi putem duce în acel moment, sau decât credem că putem duce.

Această regulă a echilibrului, spune să analizezi ce puteai tu să faci, ce ai putea să faci diferit în viitor, dar că indiferent de situație, tu trăiești azi. Că e necesar să trăiești emoția aceea și apoi să găsești metode care să te ajute să mergi mai departe.

Nu spun că e simplu, ba din contră, mi se pare mai mult decât greu. De aceea îmi vine întrebarea: „Cum să reușim noi să înțelegem că trăim pentru noi, în primul rând, nu ca formă de egoism, ci ca să nu treacă viața pe lângă noi?”

Toate par simple, dar când te lovești de ele, tot ce pare simplu, e de fapt atât de complicat.

Necazul nu vine niciodată singur

Spune o vorbă din popor. Traba este că atunci când ajungem să ne gândim excesiv la noi și la problemele noastre, intrăm într-un circuit închis.

Legea atracției spune că atragem ceea ce suntem. Nu am înțeles de la început ce înseamnă, pe de altă parte am credință în Dumnezeu și mult timp mi-a fost frică să nu Îl trădez, crezând și în legea atracției.

În timp am înțeles că ele nu se exclud. „Cere și ți se va da”. Dar „Doamne eu nu mai pot așa!”, e diferit de „Ajută-mă să găsesc calea pentru mine”.

Dacă eu mă trezesc noaptea terorizată de un gând, acel gând mă va urmări și „de ce ți-e frică nu scapi”.

Acum un an eram terorizată de un gând. Ce simțeam în corp? Groază. Ce se întâmpla zi de zi? Mă simțeam tot mai rău, pentru că doar asta gândeam. Azi, problema nu s-a rezolvat, încă, dar am început să găsesc resursa necesară ca să caut soluții.

Prima dată, am început terapia, apoi am început blogul. De ce? Pentru că mereu mi-a plăcut să scriu, să gândesc, să dezbat, să creez. Aceasta a fost forma prin care eu am reușit parțial să alternez gândurile. Apoi am luat decizii. Am spus stop unor comportamente care făceau parte din viața mea profesională.

Treptat am început să mă ascult. Apoi am început să caut soluții pentru acel gând obsesiv, din ce în ce mai relevante. Primele răspunsuri au fost „nu există soluții”, dar dacă aș fi continuat să cred asta, probabil în acest an, depresia ar fi fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla.

Pentru că noi nu atragem fapte. Atragem trăiri, emoții, stări. Iar acel necaz care nu vine singur, dacă privim în jur sau în viața noastră, nu au fost lucruri consecutive similare ca acțiuni, au fost aceleași tipuri de trăiri și emoții pe care le-am experimentat.

În fapt, te scufunzi în gândurile acelea și devine imposibil să vezi în afară.

✧˖° Dacă sunt fixată pe frică → îmi filtrez realitatea prin frică.
✧˖° Dacă sunt fixată pe lipsă → văd doar lipsa.
✧˖° Dacă sunt fixată pe panică → corpul meu intră în hipervigilență.

Ajută-i pe ceilalți

Poate fi o acțiune care te va ajuta pe tine. Blogul în sine și ceea ce scriu, e un loc în care m-am gândit că pot să scriu ceea ce gândesc și îi poate ajuta pe alții. În același timp, e un spațiu în care stările mele pot găsi diverse forme de a se elibera.

Se spune că atunci când știi că poți ajuta pe cineva și o faci, starea ta de bine crește. Acesta e un lucru pe care îmi place să îl trăiesc. Prin munca mea de zi cu zi, ajut oamenii să înțeleagă ce au de făcut, să rezolve sarcini de muncă, iar fiecare mulțumesc venit de la ei, este o emoție pozitivă și mă ajută să fac și mâine la fel sau mai bine.

Atunci când am început să lucrez ca trainer intern, am simțit că acest job a fost creat pentru mine, mi-am iubit munca din prima zi în care am intrat în departament. Acum îmi dau seama că în câteva momente din viața mea, felul în care eu m-am raportat la locul meu de muncă a fost unul care mi-a adus multă satisfacție.

Citind partea asta din carte, îmi dau seama că a fost ceea ce aveam nevoie, ca să fac din asta un exercițiu zilnic al vieții mele.

Observ că atunci când mă concentrez doar pe problema mea, totul se strânge în jurul ei și parcă nu mai există nimic altceva. În momentul în care îmi mut atenția în exterior, problema nu dispare, dar nu mai ocupă tot spațiul.

Doar că în primul moment în care am citit despre asta, gândul meu s-a dus în zona de pericol. Dacă ajungi să devii salvatorul tuturor și să te ignori pe tine.

Însă salvatorul se duce spre ceilalți pentru a-și valida valoarea. Diferența este în a merge spre exterior pentru a-ți muta atenția din obsesia asupra ta.

Motivația e diferită.

Salvatorul are nevoie de validare, de a conta penrtu ceilalți și multă nevoie de control. Pe când, zona de echilibru este aceea în care scopul este igiena mentală, redirecționarea gândului obsesiv.

Nu e vorba despre a te pierde în ceilalți sau a deveni salvator. E vorba despre a-ți muta atenția suficient cât să nu rămâi captiv în propria problemă.

Salvator vs conștiență

În perioadele în care am căzut în capcana salvatorului, gândurile mergeau în buclă, ca un hamster pe roată.

⋆⋆⋆ „De ce s-a întâmplat asta?”
⋆⋆⋆ „Cum am ajuns aici?”
⋆⋆⋆ „Ce ar fi trebuit să spun?”
⋆⋆⋆ „Dacă făceam altfel?”
⋆⋆⋆ „Și dacă se întâmplă iar?”
⋆⋆⋆ „Cum fac să nu se repete?”

În momentele în care am acționat diferit, instinctiv, nu pentru că am știut diferența, gândurile erau:

⋆⋆⋆ Analiză sănătoasă a situației.
⋆⋆⋆ Care sunt soluțiile sau unde să le caut.
⋆⋆⋆ Și continuau cu acțiune.

Problema mea reală este cum reușesc rapid să îmi dau seama unde sunt și cum se simte tipologia „salvatorului”. Ce am găsit este că:

˚⊹. Simți că dacă nu intervii, lucrurile se prăbușesc.
˚⊹. Te simți responsabil pentru emoțiile altora.
˚⊹. Te consumă mai tare problema lor decât pe ei.
˚⊹. Te simți valoros doar când ești util.
˚⊹. Te enervează când cineva nu aplică „sfaturile” tale.

Ajutorul sănătos arată diferit:

˚⊹. Oferi sprijin, dar nu preiei povara.
˚⊹. Nu îți sacrifici limitele.
˚⊹. Poți spune „am făcut ce ținea de mine”.
˚⊹. Nu te agăți de rezultat.

Abia așa am reușit să fac diferența. Una e sprijin și alta e salvarea.

Sprijin = merg lângă tine.
Salvare = te iau în brațe și te duc eu.

De cele mai multe ori am fost acolo, un salvator mai mult decât un sprijin.

Adelina Bogorodiță 𓂃🖊