O carte în 100 de zile – Ziua 2

Invidia

M-am întrebat când am simțit prima dată invidie în viața mea. Apoi, ce înseamnă invidia, de fapt? Păi, oridecâteori doresc ceva ce are altcineva și nu îmi permit acel lucru sau nu am acces la el, înseamnă că sunt invidioasă, nu?

Am acum tendința să dezbat acel „doresc”, probabil ca o justificare a faptului că nu sunt confortabilă cu invidia. Doresc și punct, fără prea multă filozofie.

Am fost la rândul meu invidiată de multe ori. Poate că primul gând este acela că pentru a invidia pe cineva, trebuie să fie vorba de ceva mare, mult, bogăție… dar până la urmă ce înseamnă bogăția? Pentru fiecare dintre noi, bogăția poate fi ceva diferit. Uneori poate însemna o viață de lux, alteori o geantă nouă sau un anumit concediu ori o mașină nouă. Deci invidia poate însemna și atunci când vedem o pereche de ghete noi și le dorim, dar nu se poate atunci să le achiziționăm sau când ne raportăm la o famile care cel puțin pare mai fericită.

Involuntar, sunt momente în care spui cu patos, măcar o dată: „Vreau și eu!”. Gândul s-a dus, emoția s-a trăit și instalat în corp. Invidia? Mod activ.

Lucruri foarte minore pot activa această stare. Am primt la un moment dat replica: „Tu lucrezi de acasă, noi de la birou.”. Pe vremea aceea nu era la modă munca de acasă. Nu am luat-o ca pe ceva spectaculos, am râs și am zis: „Da, doar că asta mă face să lucrez peste 12 ore pe zi, pentru că nu am o rutină.”. Mai târziu am aflat că asta generase niște discuții în echipă. Faptul că lucram de acasă, nu că lucram peste 12 ore.

Principiul era că nu-i corect, că-s privilegiată. Nu eram, era un compromis, nu aveam unde să îmi fac birou și, practic, fără să fie pandemie, stătusem în casă 3 luni. Nu mai știam cât e ora, mă trezeam dând e-mailuri la 21:00, crezând că e până în 19:00.

Eu nu am dat importanță acelui moment. Mai târziu am aflat cât de intens a fost, doar că în spatele acelui context erau atât de multe, încât aș fi preferat să merg la birou în alt oraș și să fac naveta. Pentru că în spatele acelui „perfect” pe care îl vedem din exterior, habar nu avem câte lucruri stau și noi avem privilegiul să nu le înfruntăm. În acel moment eram în prag de divorț, ratele îmi depășeau veniturile, deci ăsta era ultimul privilegiu pentru mine.

Poate pare un clișeu, dar nu știm niciodată cât de imperfect este perfectul pe care îl vedem la ceilalți. Așa că azi, fac o listă a momentelor de care îmi amintesc și pentru care am fost eu invidioasă. Interesant exercițiu.

Atunci și acum

Această inițiativă cred că mă va ajuta să înțeleg ce mi-am dorit și între timp am dobândit, cât m-a costat și cum privesc acum ce au ceilalți, ca opțiune. Pentru că oricum ar fi, suntem oameni și vedem în jurul nostru. Ceea ce e perfect, știm care ne sunt opțiunile, putem învăța ce ne place sau nu.

Observ o persoană care are o anumită reușită și e pe linia mea. Ce fac în loc să spun că a reușit pentru că a ajutat-o X, pentru că a prins conjunctura Y ce i-a fost favorabilă? Păi imediat ce gândul a venit și ceva e pe gustul meu, hai să vedem ce a făcut acel om bine sau cum pot și eu să… orice.

Păi vreau să susțin cursuri la nivel mare că am văzut eu unele. Deschid Google și mă informez sau orice AI care a devenit sursă rapidă de centralizare a informațiilor și apoi dublă verificare pe amicul din vechime – Google.

Fără, acea persoană a avut noroc, a fost ajutată de… Nu, simplu, caut și mă informez cum să fac. Pare simplu, nu? Știm că nu e, dar măcar conștientizarea, pe mine mă ajută să schimb direcția repede și să înțeleg că e despre a acționa.

Chiar am observat că nu mă ajută acest fel de a mă poziționa în fața situațiilor. În ultima perioadă îmi place să admir. Bineînțeles că apar uneori și gânduri neadmirabile, dar nesemnificativ.

Eu am reușit să realizez când e invidie și când nu, făcând diferența prin admirare. Când nu sunt sigură, îmi pun întrebarea „admir asta?”. Dacă răspunsul meu este „da”, e ok, dacă e „nu”, îmi e clar că e vorba de invidie.

Acum, îmi place să aflu despre reușite, nu să le justific printr-un noroc mai mare al altcuiva. Uite, am realizat asta acum, la modul acesta. Foarte interesantă perspectiva de a privi oportunitățile, nu motivele nereușitei tale. Foarte bună lecția de azi.

Competiție nedreaptă

Da, am eu o intrigă cu nedreptatea. Cuvântul potrivit ar fi fost „incorectă”, doar că mintea mea care încă se luptă cu „nedreptățile” copilăriei mele, se mai ține tare, așa că am lăsat de la mine de data asta. Nu întâmplător, pentru că e și incorect și nedrept ce spune regula zilei.

Faptul că râvnești să ai acel ceva al celuilalt și decizi să îl depășești pe celălalt, te poate băga într-un maraton în care tu ai luat startul mai târziu. Celălalt să aibă deja niște cunoștințe care îți lipsesc și e ca și cum alerg o mașină sport, cu un motor de 1.2. Nu merge, prima dată trebuie să schimb mașina.

Dacă nu realizez asta, este foarte probabil ca ceilalți să își vadă de viața lor, iar eu să fi stricat și mașina mea cu motor de 1.2, să fie necesar să o țin prin serviceuri și să plătesc tot eu paguba, în timp ce restul au urcat pe altă autostradă.

În condițiile astea, nu doar că e incorect, dar e și nedrept față de mine. În primul rând față de mine.

Dar să presupunem că îmi iese. Habar n-am, i se strică celuilalt mașina sport pe drum sau am eu noroc pe drum, ce mă fac dacă am vrut atât de mult viața celuilalt și ajunsă în față, realizez că autostrada asta nu duce unde vreau eu? Cât timp am pierdut ca să fiu aici, când de fapt eu voiam altceva sau constat că nu îmi place să conduc mașina sport, că mă prea bagă în scaun.

Nu mai spun că trebuie să mă întorc în punctul zero și să o iau în direcția opusă sau să caut altă ieșire. Mai trist este, dacă e sens unic și e prea târziu să mă întorc. Oare cum e să trăiești o viață pe care real nu ai vrut-o, ci doar ai vrut să demonstrezi, nu știm cui, că poți mai bine decât celălalt? Asta cred că e cu adevărat trist.

Un exemplu internațional în ideea aceasta a fost pentru mine Regina Elisabeta II și sora ei, care atât de mult și-a dorit recunoașterea Reginei și poziția, încât viața ei a fost un șir de nemulțumiri. Pe când Lady Di, a profitat de rolul ei de prințesă ca să cunoască lumea, să ajute și să ajungă cea mai iubită prințesă. Bineînțeles că există și părțile mai puțin pozitive, dar e o diferență de abordare.

Mulțumește-i pe ceilalți

Mai e o formă de a privi spre ceilalți la infinit. Aceea în care oamenii încearcă să le facă pe plac celorlalți, fără măsură.

Mamele care se uită pe ele pentru familie. Tații care muncesc până la epuizare să asigure cât mai mult și cât mai bine familiei. Până la urmă nu e doar despre mame și tați, e despre femei și bărbați, despre oameni.

Oameni care fac pentru ceilalți, ca să îi aprecieze mai mult, să fie „mai” indispensabili. Pe când indispensabil nu e nimeni. Toate acestea, ca să se asigure pe ei înșiși că sunt importanți pentru cei din jur.

Asta nu se întâmplă doar acasă, se întâmplă și la muncă. Acei oameni care fac totul pe placul celorlalți, care muncesc peste program doar pentru că un coleg le-a cerut ceva și au ajutat ca să nu fie înțeleși greșit, deși acest lucru ne poate duce la epuizare. De ce? Ca să spună ceilalți că am ajutat? Asta în cel mai bun scenariu.

Tu și ceilalți

Toate lucrurile acestea, se referă la ceilalți, dar de fapt este vorba tot despre propria persoană, nu? Printr-o orice formă de invidie privim spre ceilalți, dar cu scopul de a ne proiecta pe noi, ceea ce ne întoarce la „Ziua 1”.

Dar eu am făcut așa, eu am reușit mai bine în acea situație, vreau să fac mai bine. Toate astea ne pun într-o competiție cu ceilalți.

De curând o colegă nouă mi-a spus: „E mult până să preiau eu lucruri din ceea ce faci tu.”. În acel moment îmi amintesc că i-am răspuns: „Tu nu trebuie să ai un obiectiv din a face sau prelua ce fac eu pentru că sunt cea mai experimentată. Obiectivul tău ar trebui să fie acela de a observa ce îți place să faci, să preiei ceva ce poți duce la nivelul următor sau să vii cu idei noi, pe care să le reprezinți.”

Recunosc, am fost tare mândră de mine pentru că am spus-o din suflet. Eu știam că sunt atât de multe lucruri de făcut, pe care nu îmi place să le fac și știam câte opțiuni sunt ca să se dezvolte. Mai departe a fost alegerea ei. Ea s-a simțit bine când a preluat ceva din ce făceam eu. Pentru mine nu a contat prea mult în foarte scurt timp, pentru că m-am ocupat să fac bine altceva.

Acum vorbind despre asta, m-am gândit că acel proiect preluat de ea nu a evoluat. Ba din contră, pentru că scopul a fost doar să fie în competiție, nu pentru că îi plăcea, nu a adus nimic în plus, ba din contră, a mai primit și feedback negativ, iar atunci când începi să te implici în ceva, susținerea e foarte importantă. Doar că pe subiecte sensibile, e greu să faci experimente, mai ales dacă vrei să o faci doar ca să iei ceva de la cel pe care îl vezi mai bun.

Sunt multe lucruri care se interpun și îmi spun că nu merită. Mai ales dacă ai ghinionul să fii și unealta unei alte persoane care folosește acea competiție a ta internă, pentru propriu orgoliu.

Pentru că în fond, când apar aceste situații, tot ce înseamnă competiție cu ceilalți este tot despre tine. Așa ne întoarcem la echilibru și îmi dau seama din nou și din nou cât de important e.

Adelina Bogorodiță 𓂃🖊