O carte în 100 de zile – Ziua 1

Cum să mă dezvolt pe mine, prin resursele proprii și printr-un exercițiu de 100 zile?

── .✦ Încep prin a nu-mi pune un obiectiv cu prea multe elemente care să mă facă să mă simt vinovată dacă nu „mă țin de cuvânt”.
── .✦ Apoi, cele 100 de zile nu trebuie să fie consecutive.
── .✦ Voi face ce pot în fiecare zi ca să înțeleg esența unei „reguli” și să o trec prin filtrul meu propriu.

Ce pot să promit?
Că aceast exercițiu va fi o experiență interesantă.

Cum a început totul?

Am descoperit o carte care m-a făcut să mă gândesc că scopul ei nu este de a fi citită pur și simplu, ci de a fi tratată ca un jurnal personal. Fiecare regulă, fiecare îndrumare, fiecare explicație vreau să o așez în ceea ce sunt eu zi de zi. Să înțeleg ce se aplică, ce nu funcționează pentru mine și ce îmi doresc să rezolv la ceea ce sunt eu azi.

Nu îmi place exprimarea „o variantă mai bună a mea”, pentru că din perspectiva mea a devenit prea des folosită și începe să piardă din semnificație pentru mine. Eu îmi doresc să înțeleg mai bine ce vreau, ce mă face să fiu mulțumită de mine, unde cedez mai mult decât îmi doresc sau îmi face bine.

Momentul în care am pus mâna pe carte a avut o energie, o resursă personală, ceva care îmi spunea că e mai mult decât atât și uite așa am ajuns să iau startul acestei experiențe personale.

Cum va fi la final?

Cei care veți urmări gândurile mele, probabil veți ști înaintea mea… Știți că e mai ușor să vezi ce se întâmplă cu ceilalți decât cu propria persoană. Atunci când e vorba de noi, intervine dorința, speranța, subiectivismul, pata oarbă și alte percepții personale.

Dar în final, vom vedea la finalul celor 100 de zile cum s-a întâmplat totul. Așa că… să privim cu încredere spre viitor și să începem „ZIUA 1”.

Egoism, narcisism sau… mă prețuiesc pe mine

Mi s-a întâmplat de câteva ori să primesc replica:

Nu totul este doar despre tine.

Fără să mă gândesc prea mult, știu clar că întotdeuna am vrut să obțin ce îmi doresc. Mai mult decât atât, nu prea știu să pierd. Nu cu orice preț, dar reușesc greu să gestionez „pierderea” și nu mă las nici după ce „am pierdut”.

Dacă ceva nu îmi iese cum vreau, mă supăr, mă înfurii și de multe ori mintea mea nu se oprește, ci caută și caută și caută alte soluții.

Observ că vorbesc la timpul prezent. Hmmm… o fi subconștientul? Posibil.

În prezent, fără să fac un scop din asta, nu mai iau asta atât de personal și trec peste unele lucruri destul de ușor. Ce e drept, nu mă mai expun la fel și las unele lucruri de la sine.

Aveam obiceiul să lupt cu decizii care știam că vor avea repercursiuni. Deciziile altora. Mă zbăteam ca un pește pe uscat să îl fac pe om să înțeleagă că nu e bine și Doamne ce supărată mai eram când nu eram ascultată. Treaba e că în aceste situații mai mereu am avut dreptate, iar eu știam că scopul este să îi fac omului un bine, să nu bată un drum de două ori.

Și chiar acesta a fost uneori un motiv pentru care mi s-a replicat „nu totul trebuie să fie cum vrei tu”. Simțeam cum sângele îmi pulsează în tot corpul și că fac eforturi mari să nu scot pe gură ce îmi trecea prin minte. Totul pentru că intenția mea era una, iar ce prelua cel din fața mea era ce voiasau putea el/ea să creadă în acel moment. Doar că nu știam eu care e diferența între ele, pe atunci. Foarte multe conflicte s-au generat în jurul meu din cauza asta.

Acum? Mă resemnez.
── .✦ OK, dacă așa crezi! Și las lucrurile să se întâmple.
Dacă sunt la muncă, încerc să o fac într-un mod oficial ca să nu mă expun unor situații de comunicare informală. E mai sigur.

E posibil, foarte posibil ca încă să mai am momente în care nu reușesc să depășesc momentele astea în totalitae, probabil de aceea inițial am gândit la timpul prezent. Însă, sunt mulțumită că nu mai simt cum tremur de nervi doar pentru că știu că am dreptate, dar celălalt mă ignoră.

Când te concentrezi prea mult pe un lucru, începi să îi observi defectele

Doamne cum m-a lovit treaba asta. Păi și cum? Dacă mă uit prea mult la mine și la viața mea, voi observa tot mai mult ce nu îmi place? Nu m-am gândit la asta, deși este foarte logic.

Azi faci un plan, ți se pare foarte bun. Peste câteva zile, cu cât îl parcurgi mai mult cu atât găsești completări, lacune, inconsecvențe și multe altele. Cum nu m-am gândit vreodată că omul, cu cât se analizează mai mult, cu atât va fi mai nemulțumit de el?

Oamenii fac un obiectiv din a fi mai buni și uită ce au făcut bun până atunci. Pare ca un joc în care treci din nivel în nivel și o dată ce ai trecut în nivelul următor, ai luat bonusurile, dar continui fără să conteze ce s-a întâmplat până atunci. Mă rog, te bucuri de puterile dobândite, dar gata, le deții oricum.

Asta înseamnă că uit ce am făcut până acolo și mă concentrez doar și doar la ce urmează și, dacă mă concentrez doar spre asta, voi vedea ce greșesc, că aceea e cauza pentru care nu am reușit încă… Da! Pentru mine asta a fost revelator. Nu pentru că fac asta obsesiv, ci pur și simplu pentru că se întâmplă, inclusiv în societate. Nu pentru că așa vreau. Pentu că e ceva natural.

Deci, de azi în carnețelul meu de recunoștință, seara, voi scrie pentru ce sunt recunoscătoare în ceea ce mă privește, ca o concluzie a zilei, nu cu scopul de a mă „umfla în pene”.

Atragi ceea ce ești

Clar am auzit asta de multe ori. În contextul atenției la propria persoană, înseamnă că dacă mă concentrez obsesiv la ce nu am făcut bine, la ce nu am reușit, cu atât mai mult nu îmi iese?

Eu sunt o fire pozitivă, dar am ajuns într-o situație în care mă chinui efectiv să găsesc soluții. Mie de obicei îmi iese, dar aici deși ține de mine, nu ține doar de mine și mă gândesc uneori obsesiv ce să mai fac. Prcatic soluția ar fi: „ce am făcut bine când mi-a ieșit ca să pot replica, nu?”

E atât de complexă minte noastră… nu că ar fi o revelație a acestui moment, știu asta de mult, dar parcă simt nevoia să îmi confirm acum, din nou.

Unele lucruri par și sunt atât de simple, dar nu reușesc să mă mobilizez, să merg pe calea aia scurtă, pentru că… nu știu, să fie pentru că trebuie să fac față unui lucru pe care nu vreau să îl recunosc? Pare cea mai plauzibilă explicație din tot ce am citit, văzut și discutat cu oameni din jurul meu.

‧₊˚♪ Care e timpul tău pentru tine?

Răspunsul la întrebarea asta mi-a dat eroare 404. TOT. Răspunsul acesta l-am citit în cartea celor 100 de zile.

La fel de logic, păi nu tot ceea ce fac eu este o alegere? Păi ba da. Eu aleg unde merg la muncă, dacă sunt ok sau dacă vreau să caut sau să fac altceva. Eu aleg ce fac când sunt acasă, nu mă obligă nimeni să fac ceva.

Chiar și atunci când „trebuie” să fac ceva, e tot o consecință a alegerilor mele, nu? Dacă trebuie să merg undeva să rezolv un lucru, e tot timp pentru mine, pentru că rezultatul e în beneficiul meu, iar dacă fac pentru altcineva, este datorat alegerii mele și mă face pe mine să mă simt bine, nu?

Probabil aici intervine decizia de a spune „nu” când nu vreau, nu pot, nu… ceva. Dar în esență, acțiunile mele din timpul meu, au ca scop niște mulțimiri personale.

De fapt timp pentru tine e diferit de activități de relaxare. Timpul meu este al meu și aleg cum îl umplu, iar relaxarea este altceva, este despre a sta, a ma dedica unor hobbyuri sau altfel de activități.

Așadar, mă bucur de prima zi și de ceea ce am reușit să înțeleg din ea, în timpul pe care l-am dedicat acestei activități și să privesc puțin în exterior la ce se întâmplă în jur, fără să mă pierd pe mine concentrându-mă pe ceilalți.

Până la urmă, echilibrul (și am mai spus-o) cred că e cea mai bună resursă.

Adelina Bogorodiță 𓂃🖊