Încă din copilărie am avut acces la informații… hai să le spunem, mai spirituale.
Mama avea stive de ziare „Paranormal”, apoi, când au început să apară și alte reviste pe piața din România, avea horoscop chinezesc, supranatural și alte titluri care pot ușor să devină subiecte controversate sau tabu.
Nu m-aș fi gândit atunci că asta mă va face să rămân deschisă la subiecte care vor apărea peste ani de zile pe tema manifestării pentru ceea ce îți dorești.
M-au atras și am citit cam tot ce avea mama. Îi puneam întrebări. De altfel îmi plăcea să aud povești „inexplicabile” de prin zonă. Locuri misterioase. Bântuite. Și orice alt fel de evenimente care nu aveau susțineri și explicații logice. Așa zise fabulații. Din nu știu ce motive, nu le-am pus la îndoială niciodată și am crezut mereu că pot să existe lucruri pe care nu le putem explica.
Dacă mă întrebi acum, piramidele m-au făcut să cred că noi chiar nu știm totul.
Un timp am încercat să nu îmi exprim aceste crezuri sau am evitat să deschid aceste subiecte, doar pentru că exista un risc mare de a ți se tăia „macaroana” (cum s-ar zice la mine acasă). Mai târziu am înțeles că de aceea suntem diferiți și că azi, dacă privesc oamenii din jurul meu, i-am adunat pe cei care acceptă opinii și realitățile diferite ale celorlalți.
Anii au trecut și am experimentat pe pielea mea câteva ciudățenii. Poate povestim o dată despre ele. O să mă ocup.
Citind ceea ce îmi cădea pe mână din colecția de reviste a mamei, am dezvoltat o deschidere spirituală sau acceptare a unei spiritualități diferite de ceea ce știam ca „setări din fabrică”.
Religia și meditația
Un alt aspect care mi-a dat o deschidere în direcția aceasta a fost religia. Am crescut într-un sat format din comunități de religii diferite, care au „reușit” să conviețuiască împreună, uneori sub același acoperiș. Nu că nu ar fi existat contradicții, dar oamenii au învățat că fiecare respectă religia celuilalt.
Mama mea este catolică, iar tata, ortodox. Eu mă numesc printre ele. Am luat din fiecare ce mi-a plăcut mai mult, fără să abandonez niciuna. Un cuvânt pe care l-am descoperit în catolicism și despre care nu știam de la orele de religie ortodoxe, era „meditația”.
În rutina unor rugăciuni catolice apar momente de meditație religioasă.
Mulți ani mai târziu, au început să apară informații despre manifestare și meditație în viața de zi cu zi. Era un subiect care se regăsea în câteva cărți ale unor scriitori americani și aducea în prim plan puterea omului de a atrage lucruri prin meditație și manifestare.
Nu a fost ceva ce să mă atragă din prima, doar era ceva ce nu respingeam ca idee și mi se părea posibil.
Într-o zi, am ajuns la saturație. Simțeam că nu mai pot. Îmi căutam de muncă obsesiv. Nu găseam nimic. Nu doar atât, când găseam, nu mă voia nimeni, parcă eram piază rea. Începusem să devin foarte stresată pe tema asta. Orice făceam, mă gândeam doar la asta, căutam obsesiv. Bine, cât de obsesiv poți să cauți într-un oraș ca Aradul, unde opțiunile nu sunt chiar interminabile.
Într-o zi, merg la cumnata mea din acea vreme. În timpul cât eram acolo, scoate fiica ei de prin ceva cutie ascunsă într-un colț de casă, o carte: Puterea extraordinară a subconștientului tău – am scris despre asta AICI.
Am fost ca hipnotizată de cartea aceea. Cât timp am fost acolo, îmi întorceam capul obsesiv spre ea. A devenit cartea mea, foarte repede.
Manifestrea, atunci și acum
Și am zis… hai să încercăm.
Obiectiv: un loc de muncă.
Au urmat câteva nopți în care urmam cu strictețe pașii pe care i-am găsit în carte. Mă relaxam și începeam să fac manifestare.
Îmi imaginam cum vreau să arate locul meu de muncă.
Ce voiam eu la acel moment? Să lucrez la calculator, pe scaun.
Ce manifestam și îmi imaginam: cum stau la un birou cu două monitoare (am zis să fie), unul pe stânga, unul pe dreapta. Nu știu de ce, în imaginea mea, cel din dreapta era cel pe care munceam mai intens.
Am continuat așa zi după zi, eram hotărâtă să nu mă las.
Asta se întâmpla prin 2014. Unde credeți că m-am angajat?
La o casă de pariuri. Unde lucram la un birou, cu două calculatoare, unul pe stânga și unul pe dreapta… Da, exact. Unde credeți că aveam mai mult de muncă? Da-da, la cel din dreapta.
Azi sunt în aceeași companie, reinventată de vreo 3 ori, pe o altă poziție, dar aceeași companie.
În timp am învățat că în manifestare, nu e doar imaginea proiectată, ci contează ce simți în timpul acelei manifestări, dar trebuie să recunosc faptul că nu mi-a ieșit atât de bine replicată imaginea vs realitatea, în nicio altă manifestare ulterioară.
Mi se pare incredibil cum o unealtă atât de la îndemână, nu o folosim suficient. Pot să spun în nume propriu că, de obicei când o fac, am cuțitul la os cum s-ar spune.
Am observat că, noi oamenii aplicăm anumite obiceiuri care ne fac bine, atunci când suntem sub presiune. În rest, ne cam lăsăm așa, în voia sorții.
Că tot vorbeam de voia sorții și de manifestare, în acești peste 10 ani de la prima experiență, am înțeles că în intențiile și gândurile noastre pentru viitor au nevoie de emoție. Ce aș simți eu când aș obține cel mai potrivit loc de muncă pentru mine, nu două calculatoare… dar, atât și așa am înțeles eu atunci, restul… cred cu tărie că a fost mâna lui Dumnezeu, care a știut el ce am nevoie, eu doar mi-am dat voie să primesc. Odată cu asta, am luat și toate lecțiile acestor 12 ani.
Erau lecțiile necesare mie, unele bune, altele nu neaparat dorite, dar cu siguranță benefice.
Oare cum a fost pentru alții prima experiență de acest fel? Tare aș fi curioasă.
Adelina Bogorodiță 𓂃🖊
OcarteOpoveste 