Ziua în care m-am tăiat puțin, dar am învățat mult

Articol scris pentru competiția SuperBlog 2025.

De la măreție la o pură ironie…

Iulie 2022, București. O zi de plină vară, dar totuși respirabilă. Decidem să nu o irosim în casă sau… nu în orice casă. Așa că ne îndreptăm curioși atenția spre… Casa Poporului.

După o rezervare prealabilă, ajungem la cea mai impunătoare clădire din România… și nu numai.

Începem turul ghidat plini de entuziasm și curioși. La fel ca noi, toți ceilalți: spanioli, italieni, britanici și alți câțiva conaționali, veniți tocmai din Suceava.

Încep să conștientizez că ar trebui să apreciem mai mult ce avem lângă noi. Dar gândul se pierde repede in holul imens de la primul etaj. Mă las cuprinsă de măreția acestui colos. Construit cu migală și sacrificiu, emblematic pentru noi, românii.

Dacă din exterior te copleșește cu dimensiunea și arhitectura sa, în interior ajungi să te îndrăgostești la propriu.

Cu toții ne dorim o casă mare, luminoasă și plină de căldură, unde să simțim cu adevărat intimitate și confort. Cele 1500 de camere de aici, unice fiecare, exact la sentimentul acesta te conduc. Deși am vizitat doar o parte din clădire, ne-am dat seama rapid că ceea ce e în spatele ușilor închise, trebuie să fie spectaculos.

Mai glumea un prieten care locuia la garsonieră, că își dorește măcar un apartament, pentru ca atunci când se va certa cu consoarta, să poată merge în altă cameră, nu pe fotoliu. Dacă ar locui aici, ar putea avea chiar mai multe soții și ele să nu se întâlnească niciodată, nu doar un spațiu de refugiu. Dar intrăm deja în alte religii.

Spuneam că fiecare cameră este unică, fiind creată special pentru un anumit scop și gândită până în ultimul detaliu. Mobilierul, foarte diversificat, doar din lemn masiv de esențe rare și lucrat pe comandă. Unele piese primite cadou din țări exotice, altele autohtone.

Marmura are și ea locul de cinste. Rece dar primitoare în același timp. Un paradox ce continuă povestea construcției acestei minunății arhitecturale. Și marmura lucește puternic sub lumina caldă redată de candelabrele pentru care ai nevoie de o armată de electricieni, doar să schimbe becuri arse.

O lecție combinată de istorie și cultură, într-un singur loc.

Am plecat de acolo cu un amalgam de emoții. Dacă până atunci am ascultat povești și am învățat despre ce a însemnat construcția unei astfel de clădiri și prețul plătit pentru asta, acum am pășit în interiorul poveștii și mi-am dat seama că e ca un plasture mare, care încearcă să acopere răni vechi ale unei epoci pe care încă nu ne-am hotărât cum să o descriem obiectiv. Poate ne ajută Medicale-Shop.ro, cu un plasture al iertării.

Dar lecțiile continuă pentru mine și acasă… cu niște plasturi reali, nu doar metaforici… și când mă gândesc că totul a început de la o pasiune din copilărie!

Când decupatul rămâne pasiunea care lasă urme… la propriu

Dacă le spui părinților mei să răspundă la întrebarea: “Ce faci, Adelina?”, vei primi un răspuns cât ai clipi, la unison: “Decupez!”.

Da. Asta era activitatea mea o perioadă lungă, seara, în copilărie. Mai aveam puțin și decupam modelele de pe covoarele persane din camere.

Că d-aia cred că mă uitasem așa cu patimă și la covoarele din Casa Poporului, aveau pe ele modele numai bune de decupat.

Dar cum odată ajunși acasă, nu aveam covoare de decupat și ne luase și foamea de la atâta bogăție… ne-am hotărât să o punem de-o românească: brânză cu roșii, pâine de casă, slănină de casă și ceapă roșie.

La noi se combină zonele. Unul din Arad și altul din Buzău. Unirea Principatelor Române, nu oricum.

Așa că, lângă slănina autentică de Ardeal, mă apuc să tai brânză bună rău, din vârful muntelui, de la Buzău.

Pregătesc frumos platoul, îi și spun lui Mihai: “Te servesc eu, azi!”

Măi, și zic, hai să pun calupul de brânză în caserolă. Avea un colț mai ridicat și nu se închidea bine capacul. Aha, zic: “Te decupeeez!”

Şi ca un scrimeur desăvârșit, așez palma stângă pe calup, mișc cuțitul ascuțit ca cele de bucătari desăvârșiți, proaspăt cumpǎrat de la un supermarket, o colecție care se recomanda cu tăiș impecabil.

Ulterior mi-am făcut o poză la raftul lor de cuțite, cu degetul tot bandajat, unde aveau ca slogan „Ascute-ți pofta de gătit”. Doar să se știe că nu e reclamă mincinoasă.

V-ați prins. Clar. N-am decupat brânza, dar din degetul meu arătător DA!

Efectiv instant, bucătăria era plină de probe ADN, concludente. Garantez. Şi m-am auzit: “Povi! Povi! M-am tăiat! M-am tăiat rău!”

Vă dați seama cum din doi pași, Mihai era în bucătărie. Crima era deja săvârșită!

Auzi eu: “Caută un plasture!”

Al meu înnebunise: “Ce plasture vrei tu, că avem nevoie de un tir de fașe la cum te desfășori aici. Stai să fac garou.”

Adevărul e că aveam nevoie. Aveam o bucățică din cărniță, pe care o lipisem la loc, practic.

Trebuie să recunosc cu mândrie că ne-am păstrat un calm și un spirit ironic deosebit, în momentele acelea.

Eu de frica să nu fac o criză comițială – că nu ar fi prima pe fondul durerii puternice. El, tot de frica să nu leșin, pe românește, doar că din criză există riscul să nu reacționezi.

Deci. Nu e bine să o fac. Hai să depășim momentul.

Cum? Că avem doar plasturi de oameni care se taie normal, nu care decupează din degete bucăți întregi.

Mihai: Să fac garou. Să te duc la spital. Să îți coasă cărnița aia înapoi.

Eu: Fă garou. Fă poză. O sunăm pe mami (care e farmacistă) și trimitem poza unui prieten – medic.

Totul se întâmpla cu o viteză supersonică. Medicul ne-a spus că și daca o lipesc și dacă o coase, cam șanse 0 (zero) să mai simt bucata aia. Bine. Nici nu mai are sens să mă chinui să plec la spital, mi-am zis, pentru ca știam clar că dacă o țin acolo, se prinde. Am mai făcut pe la muncă niște cursuri de prim ajutor și altele asemenea, cât să mă descurc la situații de crize mici.

Îmi place și puzzle-ul. Deci mi-a ieșit de minune lipitura. Dar nu mai aveam fașe, plasturii noștri de tăieturi normale, n-aveau nicio șansă. Tot ce aveam în casă de calitate, era deja consumat. De fapt mai aveam niște pansamente sterile, doar că, imediat ce le manevram pe deget, se deșirau. Ne lipsea un fuior să le stângem ațele. La fel și plasturii. Noi reușeam să prindem într-un final, bandajul, lipeam și se desfăcea. Și astfel, o acțiune simplă, care să îmi țină bandajul devenise un fel de macrame viu, care se deșira pe toate părțile. Era o adevărată corvoadă, care te scotea din minți.

Mă și gândeam, dacă locuiam în Casa Poporului ca să avem intimitate, până găsea Mihai trusa de prim ajutor, îmi creștea alt deget, nu doar decupajul, dar nici bătaie de cap cu ațele nu mai apucam să avem.

Începea să devină frustrant. Mihai se decide și pleacă la farmacie, cu mine în telefon – să nu leșin între timp. Iar eu să știu că vorbesc cu cineva care e aproape, ca să mă simt în siguranță.

Tot drumul a stat cu mine la telefon. Eu stăteam cumințică, deja era stabilă toată situația. Noroc că avem 4 farmacii în jurul blocului, așa că totul s-a desfășurat cu mare viteză. Îl auzeam cum cere plasturi, bandă care se lipește – nu știam cum se numește, dar foarte inspirat, pentru că așa am înfășurat apoi pansamentul. Era și estetic.

Am aflat apoi de la Medicale-Shop.ro că este leucoplast de mătase. Mă și mândream cu el cât l-am plimbat aranjat așa, ca pe un membru de familie regală, alb și mătăsos.

La întoarcerea lui, am închis și noi telefoanele. Rivanolul își făcuse treaba. Locul era uscat, aproape complet. Și scoate Mihai niște plasturi mari, lați, care se potriveau perfect. Îl și vedeam ca pe un Supererou, care scoate trusa de prim ajutor fermecată, care conținea plasturi magici.

Încet și cu multă atenție, a îndepărtat orice urmă de ață, a curățat locul și a pus plasturele magic, care se lipea. Și ne-am oprit așa și ne uitam la el: se dezlipește, nu se dezlipește, se dezlipește, nu se dezlipește… Uraaa! Nu se dezlipește.

Și îl vedeam, el, un bărbat în toată puterea cuvântului, cum se ocupa cu delicatețe de fiecare detaliu, cu grija pe care o acorzi unui obiect neprețuit, încât știam că dragostea pe care a pus-o când a urmat toată procedura, avea să mă vindece mai tare decât orice plasture din lume.

Nu îndoiam degetul, dar măcar era curat, uscat, întreg și bine îngrijit. La cateva ore, Mihai a scos plasturele, am curățat din nou, am verificat să fie totul ok. Și l-am îmbrăcat apoi cu plasture rezistent la apă, pentru că era important să fie menajat de orice contact cu apa, iar pe mâini trebuia să mă spăl totuși.

Când am ajuns la medic, ne-a spus că reacția mea de moment să „mă lipesc înapoi” a fost cea care a salvat degetul, deoarece dacă trece prea mult timp și fiind o bucată relativ mică, nu arăta nici mai estetic și nici nu îmi revenea simțul pe porțiunea aceea, deoarece am prins fix partea cu ceva nervi – n-am înțeles exact, dar m-am bucurat că e totul bine.

Tot în ziua aceea am înțeles cât de important este să ai un plasture care se lipește. Nici nu m-aș fi gândit că poate fi atât de complicat. Și am înțeles de ce atunci când mergi la spital sau într-un centru medical, ceea ce folosesc ei stă cum vrea asistenta, de ce se folosesc consumabile medicale profesionale, pentru că nu se poate să se deșire totul când bandajezi un pacient.

Din acel moment, avem grijă să cumpărăm cu atenție leucoplast și produse consumabile. Le avem inclusiv în trusa din mașină. Deoarece o situație de maniera asta, poate crea nervi, te deconcentrează de la ceea ce e important, îți pierzi atenția pe fondul presiunii și asta poate complica un incident, în loc să vii cu o soluție simplă și să îți dedici energia pentru a ridica moralul celui accidentat.

Și atunci, nu mai este un moft să ai în casă, în mașină, la birou, produse bune, chiar și cele mai comune sau care par banale, ba din contră, e o formă de siguranță. Iar cei de la Medicale Shop, fac diferența, mai ales având o vechime de aproape 20 de ani, timp în care au păstrat calitatea și s-au adaptat cerințelor. Nici nu mă mir că a rezistat așa bine plasturele pus de Mihai. Nu m-am agățat, nu s-a deșirat. A stat impecabil.

Acum, dacă te uiți la degetul meu, nu îți dai seama ce cumpănă a avut. Iar reacția rapidă, a făcut să nu fie atât de fin simțul, dar nu l-am pierdut complet. Însă Mihai știe când testez supa cu el. De ce? Păi să vă spun.

De când s-a vindecat, am dezvoltat o abilitate în a testa termic, cu el. Și pun o dată, mai la început, supă la încălzit. La un moment dat mă întreabă Mihai: „Supa aia nu se mai încălzește, totuși?„.

Păi, zic, e ciudat că fierbe, dar nu e fierbinte. Timp în care, îi arăt cum am apropiat degetul de suprafața supei, dar uite, nu e fierbinte. Și ne uităm unul la celălalt, apoi la deget și realizăm că e cel care încă nu simțea nimic. Doar că supa mai avea puțin și se evapora de cum clocotea.

Aaaaa, zic… Minunat! Măcar știi că, dacă e să te opăresc, am testat cu degetul buclucaș.

În timp și-a revenit și arătătorul meu, în proporție de 80%. Atât s-a putut de data asta. Am scos maxim din situație. Dar nici brânză nu mai decupez de atunci. Însă am învățat că pe lângă un plasture bun, e importantă grija cu care ești îngrijit și care vindecă acolo unde un plasture nu poate.

Articol scris pentru competiția SuperBlog 2025.
Adelina Bogorodiță 𓂃🖊