Îmblânzitorul de lei

Articol scris pentru competiția SuperBlog 2025.

Nelu! Nu tu…

Prima mea amintire cu un câine este legată de „Nelu” – câinele nostru. Doar că pe bunicul meu îl chema tot „Nelu”, la fel ca pe câine… sau pe câine ca și pe el. Vorba aia: ce a fost prima dată? Oul? Sau găina?

Și ce mă mai distram prin curte strigând: „Neeeeelu”.
Iar din cealaltă curte se auzea: „Daaa!”.
Eu mândră spuneam: „Nu tu. Câinele.”
Și râdeam. Cu clinchet vesel de copil. Mă veselea și distra atât de tare treaba asta, iar el știa și mă lăsa.

Și asta e iubirea adevărată. De bunic. Pentru mine. Lucruri mici care te veselesc, iar ei te lasă. Pentru că vor să te audă râzând. Fericită.

Și Nelu – câinele, că el e în prim plan acum, era foarte inteligent și iubăreț. Venea alergând, codița lui galbenă flutura în vânt și se juca cu mine până oboseam amândoi. Un câine de talie medie. Apropo, noi am avut doar câini de talie mică, mică-mică și medie. Ei… și Nelu era umbra tatălui meu.

Aveam o căbănuță (hodaie îi spuneam noi), unde tati mergea des. Nelu era nelipsit. Dacă se strecura tati să plece fără el, Nelu fugea de acasă. Se trezea tati cu el acolo. Nu se putea cu el.

A fost mare tristețe când a dispărut. Am crezut inițial că l-a furat cineva și va veni înapoi, pentru că nu îl putea ține nimeni, să nu scape el și să vină acasă. Dar nu s-a mai întors.

Trăind la curte, mereu am avut un câine, cel puțin. Cred că după Nelu, a apărut Lizuca. Mânca pui. Asta nu era bine.

Cloșca cu puiii de aur

Pe vremea aceea, vecinii își țineau câte o cloșcă cu pui… nu de aur, măcar de era așa, ieșeam pe plus. Dar nu, erau pui pe bune, iar dacă scăpa Lizuca mea pe stradă… vecinii „au avut” cloșcă cu pui, pentru că după aceea le rămânea doar cloșca. Fără Horia și Crișan. Deci, cum o dai, nu era de bine.

Am fost constrânși să o ținem legată ziua. Dar i-a făcut tati cușcă frumoasă și seara, era o plăcere să o dezlegăm. Zburda prin toate curțile și nici că intra cineva pe poartă, fără noi.

Într-o iarnă, Lizuca a făcut o cățelușă. Mary. Ea a fost primul meu câine de suflet. De fapt, Lizuca a fost feblețea mea, dar pentru că nu o puteam lăsa liberă, puiuțul ei a fost pentru mine păpușica mea vie.

Dormeam cu ea, o țineam în casă. Era nelipsită din preajma mea. O spălam și îi căutam hăinuțe, să îi fac fustițe. Nu erau pe vremea aceea haine de animale, dar improvizam. Și ea murea de plăcere să o smotocesc și să se joace cu mine.

Veneam de la școală. Mary, mă aștepta pe treptele casei. Mergeam să îmi fac temele, iar ea se urca pe dulăpiorul de pantofi din fața geamului ce dădea în terasă și bătea cu lăbuța în geam până o primeam în casă. Intra, se urca pe masa mea de lecții, trebuia să o mângâi de două ori. Apoi cobora și se culca la picioarele mele.

Până într-o zi, când am venit de la școală și nu mai era pe scări. Am știut că acea dimineață a fost ultima în care ne-am întâlnit. După asta, nu m-am mai atașat mulți ani de un câine, de maniera asta. Am înțeles că e frumos să iubești un animal de companie, dar să te raportezi la el ca la un animaluț, care va trăi mai puțin decât tine. Că viața lor e diferită de a noastră. Și sunt aici să ne fie companioni pentru o perioadă de timp, în care merită dragostea noastră, pentru că dragostea lor, este necondiționată.

Am continuat să avem câini. Și azi avem. Au viață bună în curtea noastră. Mereu au avut. Tati le cumpără salamul lor. De oameni, dar din care mănâncă doar fetele – sunt două acum.

Și prietena mea Anca, avea ceva reacție la câini și pisici. Orice câine am avut, ea îl privea de la distanță și se uita urât dacă se apropiau de ea. O auzeam: „Adeeeeeeeeee! Ia-l de aici.”

Parcă ea era vampirul și ei crucifixul. Era terorizată să nu facă nu știu ce bubițe, sau nici nu mai știu exact, dar făcea ea ceva… de la patrupede blănoase.

Câine de poșetă

Peste ani, eram deja la Arad și ce am descoperit eu… Da, chihuahua. Și avea o prietenă, o fetiță, dar nu chiar rasă pură. Însă pe acolo, diferențe foarte mici. Nu m-am putut dezlipi de micimea lor. Erai mici-mici, cum îmi plac mie. Locuiam cu o colegă. Am luat un pui acasă. Așa a apărut Pip în viața noastră.

Și îl îmbăiam. Și avea jumate de baie cu produse de căței, un adevărat răsfăț pentru patruped. De tuns, nu aveam ce să tundem, având părul scurt nu aveam norocul să îi punem fundițe și codițe, dar era ca o bombonică. Jumate de noapte dormea cu mine. Jumate mergea la Simo în cameră. Îl duceam cu mine la muncă… în poșetă. Era vedeta-mascotă a cazinoului.

Când a venit Anca, prietena mea din copilărie, și l-a văzut, a înnebunit: „Eu nu pot să cred că și aici ți-ai luat câine. La mine să nu vii cu el.”

Eheeee…. nu știa ce o așteaptă.

Și Pip a locuit cu mine la Arad, o perioadă de timp. Până m-am mutat singură și după o tură de 12 ore, am venit acasă și a țășnit pe lângă ușă, ca o rachetă. Nu făcea în casă, sub nicio formă, iar eu fiind plecată de 12 ore, el nu mai putea. Mi-a ros atunci papucii de la ușă, ca să se abțină. Am zis atunci STOP. Nu era corect față de el și am înțeles că: să îl iubesc și să îl îngrijesc, nu era de ajuns. Era nevoie să îi ofer iubire și îngrijire responsabilă.

Are nevoie de libertate și de timp… pe care eu îl aveam doar parțial pentru el. Așa că l-am dus la țară.

Bineînțeles că e un câine care nu suportă frigul și practic mami și-a luat un copil de care să aibă grijă. Cu sau fără voia ei. După o perioadă l-am transferat la tati. Și a devenit umbra lui, la fel ca Nelu. Unde era tati, era și el. Practic, îl cunoșteai după câine. Asta dacă îl observai. Pentru că vecinii și cei care veneau la noi, credeau că e un pui. Nu prea are nimeni, drept câine de curte… un chihuahua. Și-a pus tati și pancartă cu semnul „câine rău”. Era o comedie. Eu îi făceam baie când veneam acasă. Intra la salon, cum ar fi.

Îmi amintesc că l-am scăpat din curte o dată. Plouase. Nu a venit câteva ore. L-am strigat, căutat. Și îl găsim câteva case mai încolo. Nu că era murdar. Curgea nămolul de pe el, mai ceva ca la Techirghiol. Atunci aveam nevoie de un salon care să îl aspire, să îi facă interior-exterior. Habar n-am. Ceva. Că era ceva rău. Începeam să mă gândesc dacă să spăl câinele sau să cumpăr altul. Abia l-am făcut să arate a câine din nou.

Mi-ar fi plăcut să apuce să o vadă pe Anca acum. Pfff… se prăpădea de râs.

Îmblânzitorul de lei

După 34 de ani de „Adeeeeee! Ia câinele de pe mine.”. Anca mea are câine. Și eu acum, râd scriind. A mea, are nu doar câine. Acesta trebuie tuns și dus la salon, mai des decât își face ea șuvițe blonde.

A făcut antrenamentul pe Jaxi, ca să se pregătească să aibă grijă de fetița ei.

Nu. Domnule. Acum 20 de ani aș fi pus puii cloștelor din vecini, la bătaie că orice câine apare în calea ei, pe viață, a mea scoate crucifixul și se apucă de descântece.

Totul s-a schimbat cu Jaxi. Și observând cum și-a însușit să aibă grijă de un cățel, la bloc, unde trebuie scos, plimbat, spălat, dus la dentist și mai știu eu câte proceduri, am văzut cum o parte necunoscută dintr-un om, iese la suprafață. O parte bună și deosebită.

E ușor să scoți din oameni ce e mai rău. Dar e mult mai greu să faci invers.

Anca este unul din oamenii de la care am avut multe de învățat, bune. Dar când, de ziua ei a primit cadou un câine, am descoperit o parte total necunoscută mie. Și am realizat că acea altfel de afecțiune, care nu este umană, nu ai cum să o primești sau oferi, decât cu un animal.

Între timp, l-a mutat și ea la țară, la tatăl ei. Bine. Dacă ar mai fi Pip al meu, era simplu să știm când tații noștri sunt împreună. Pentru că Jaxi e umbra tatălui ei, acum. Și cum face când aude motorul mașinii ei. O știe înainte să intre în sat. Și în curte apar urme de Lăbuțe Fericite. Irezistibil. Mai ales când o așteaptă, ca un gentlemen, cu „papion”, după ce are parte de o ședință SPA de relaxare pentru câini și pisici.

E puțin gelos, pentru că există și fiica Ancăi între timp. Ce credeți, că el nu știe că e la curte acum, pentru că ea nu putea cu doi… dar cum se aleargă unul pe altul în curte… nu și-ar fi imaginat Anca acum 20 de ani. Care 20? Nici acum 5. Dar 20.

Și acum când mă gândesc că tatăl ei face programare la salon, la 30 km de sat, ca să meargă Jaxi la coafor la hair stilistul de coafură canină și felină. Ce bine i-ar prinde un Pet taxi.

Am auzit despre asta la cei de la Pet Cochet, din Oradea și mi s-a părut genială. Vor lansa un serviciu de Pet taxi. Păi cum nu e ingenioasă treaba asta? Pentru că timpul nostru trebuie împărțit și uneori alegerile sunt grele. Dar dacă tu știi că patrupedul tău, pleacă și vine în siguranță, înconjurat de iubitori de animale… cum nu faci unele alegeri mai ușor? Pentru că nu trebuie să fii peste tot, ci poți delega. Doar să ai cui. Nah, Oradea, tu ai Pet Cochet. Și fizic și pe Facebook.

Iar noi, ceilalți, ne bucurăm să ne informăm online despre lucrurile pe care știu, fac și promovează cei de la Pet Cochet cu și despre micii și marii blănoși, ca să aibă toți Lăbuțe Fericite. Găsești inclusiv sfaturi de îngrijire a blănii, logopedia ca terapie în preajama unui cățel – Adam și multe altele.

Uite, chiar am luat câteva întrebări frecvente de la ei, cu răspunsurile lor, ca specialiști:

˚𝜗𝜚˚Cum se desfășoară o ședință de grooming la salonul Pet Cochet?
Cu blândețe, răbdare și fără stres – animalele sunt spălate, periate și tunse într-un mediu calm și sigur, cu atenția și iubirea pe care o merită.

˚𝜗𝜚˚Cât de des trebuie să merg cu câinele la salon?
Depinde de rasă și tipul de blană, dar în general la fiecare 4–6 săptămâni.

˚𝜗𝜚˚Se pot îngriji și pisicile?
Da! Pet Cochet oferă și servicii de coafură felină, în condiții adaptate sensibilității pisicilor.

Pentru că vorba Victoriei, fiica unei prietene, animalul are „viață în el” și când tratezi asta cu responsabilitate, e o obligație morală să te adaptezi la situație, din momentul în care faci acele alegeri.

Da! Și ați auzit bine „are viață în el” a fost un moment tragi-comic. Victoria, stătea la propriu, pe masă, dacă în preajma ei se afla orice animal în afară de melci. Nu știa de crucifix, ca Anca. Mda… mama ei era o privilegiată. Nu toate mamele au oportunitatea să vadă melci pe pereții apartamentului. Iar ei să fie singurele animale acceptate de copiii lor. Nu toate mamele au o Victoria.

După lupte colosale, Victoria e de acord să accepte un pui de câine în casă. Perfect. S-au urcat în mașină și via Oradea. Acolo au găsit câinele. Măi oameni buni, când acel pui de câine a ajuns în mașină și Victoria a realizat asta, a început să plângă și printre suspine se auzea: „maaaami, ăsta are viață în el.”

Nu știu ce vă imaginați voi, dar până înapoi la Arad, le-ar fi prins bine un portbagaj d’ăla suspendat, unde să stea Victoria. Pentru că ajunsă acasă, ea s-a urcat pe masă, pentru că era câinele în apartament. Și nici să mai coboare. Și nu, nu e o glumă.

Ironia știți care este? Că acum, vreo 3 ani mai târziu, câinele a crescut, e la curte, așa cum era planificat de la început, dar ea nu știa. Era un ciobănesc. Ea merge la el să se joace la câteva zile. Dacă vede pe stradă animale abandonate, plânge să le ia acasă. Curtea le e plină de animale, iar ea are o pisică de apartament, care beneficiază de toată rutina de înfrumusețare demnă de o prințesă. Bineînțeles că totul se întâmplă la un salon de coafură felină, nu așa oricum, în baie. Dar priviți minunăția asta de pisică… nu-i poți rezista.

Priviți și voi, un fel de before and after…

Și uitându-mă la ea și la Anca, am ajuns la concluzia că nu noi suntem „îmblânzitorii de lei”, ci micuțele vietăți blănoase sunt „îmblânzitoare de suflet”.

Articol scris pentru competiția SuperBlog 2025.
Adelina Bogorodiță 𓂃🖊