Vorbitul în public… dar ce facem cu mâinile?

Știți combinația aceea de: „e vorbăreț, dar e timid”?
Ei! Așa m-am surprins pe mine însămi la un moment dat.

Partea cu vorbitul n-a fost prea dificilă pentru mine în general și nici azi nu e. Dacă îmi dai o temă, pot să susțin un discurs destul de lung, fără să citesc de pe o foaie. Chiar și un curs de multe ore, cu un minim de timp alocat pregătirii subiectului. Dacă am un suport cu idei principale, mă adaptez.

Dacă e ceva din plaja mea de cunoștințe, reușesc să construiesc o cursivitate rapid și nu vorbesc prostii. Important și acest aspect.

Pentru mine, ideea este să cunosc subiectul măcar cât de cât, pentru a-mi găsi niște puncte cheie. Dacă am o bază pe subiect, o pauză de cafea îmi e suficient ca să construiesc ceva scurt. Deci, partea de creație și vorbitul în sine pe subiect nu e o problemă.

Acum, gândindu-mă sincer la asta, cred că este o calitate. Aș putea să o apreciez mai mult. Chiar așa. Când te-ai gândit ultima dată la calitățile tale și să te bucuri de ele mai mult?

Doar că, există un „dar”, da’ nu substantivul 🙂

Daaaar… când nu e doar despre creație și intervine Public speaking… până am învățat să mă pornesc și să deprind niște tehnici care să mă ajute, primele mele minute erau o bâlbă continuă și parcă uitam tot ce știam. În plus, simțeam cum îmi rămâneau în vocabular doar 50 de cuvinte și pe restul le-a înghițit pământul.

Treaba interesantă era că nu am fost atât de plină de trac întotdeauna. De fapt, am realizat că nu era vorba despre trac sau timiditate.

După un curs online pe care l-am susținut în urmă cu ceva ani, am început să am un soi de conștientizare. Era un co-training și fiecare avea o bucată, iar a mea era de 30 minute, cel puțin ăsta era planul.

Improvizația

M-am trezit în mijlocul cursului, în timp ce îmi ascultam colegii, că va trebui să preiau ultima parte. Nici nu contează motivul. Asta era situația. Știam în mare despre ce este vorba, dar atât. Nu mă reprezenta construcția textului și nu i-am dat importanță.

Dar trebuia să acționez, fără să îmi fac mustrări de conștiință că nu am dat mai multă atenție la ceea ce au construit colegii mei. Așa că am cerut rapid orice notiță deținută de cineva ca să știu ce anume trebuie atins exact și mi-am notat câteva cuvinte pe o foaie. Am completat cu niște analogii, ca să pot să dezvolt mai ușor.

Nu aveam nicio șansă să învăț ce era deja pregătit, chiar dacă aveam tot materialul colegei. Ar fi însemnat efectiv să citesc, iar dacă primeam întrebări, aș fi fost mâncată. Cel puțin asta era în mintea mea. Chiar și azi, gândesc la fel: cred cu tărie că aș fi părut un simplu orator fără esență.

Dacă pe atunci ar fi existat AI-ul, probabil că ar fi reușit foarte rapid să îmi facă un text pe care să îl parcurg, dar știi, analogiile nu le-ar fi găsit la fel ca mine. Eu obișnuiesc să aleg analogii care au sens pentru mine, să fiu eu de acord cu ele, să fie un „aha” atunci când o găsesc. Să cred în ce spun.

Niciun algoritm nu reușea să îmi dea adrenalina aceea a unei idei pe care vreau să o transmit și satisfacția că ceea ce spun mă reprezintă.

Mi-a ieșit senzațional. Mă impresionam pe mine însămi. Îmi venea să mă pup singură.

După felicitările de rigoare, am stat eu cu mine și am reparcurs bucata respectivă – era înregistrată. Nu aveam gram de emoții. Părea că nu a fost nimic improvizat, ba chiar eram mândră de acele analogii pe care le-am adus în discuție. Nu o bâlbă. Nu un tremur de voce. Nimic.

Atunci m-am întrebat foarte serios: ce m-a separat de acel trac care apăruse de ceva timp?
M-am gândit instinctiv la adrenalina de moment.

Apoi, m-am uitat la prima bucată în care am vorbit. Cea pregătită și stabilită, de care știam. Același calm, aceeași stare, aceeași siguranță.

Era prima mea iterație online. Și asta mi-a aprins lumina. Am știut că aici e cheia.

Ce e diferit în online față de orice situație în care vorbești în fața oamenilor?

Ce credeți că mi-a venit să spun?
Că nu sunt oamenii în fața mea. Exact.

OK. Poate fi, dar parcă nu mă convingea. Și m-a lovit ca un trăznet. Nu era despre oamenii din fața mea. Nu era despre cât știu din subiect… Erau mâinile!

Așa a început retrospectiva mea pentru ceea ce înseamnă vorbitul în public.

Așadar… ce faci cu mâinile?

Și am luat-o de la început. Când am „vorbit în public” prima dată?
Da. În școală.

În prima fază, la tablă. Și nu aveam nicio problemă să ies la tablă când eram stăpână pe mine. Dacă avem momente în care nu eram sigură pe ceva, începeam să învârt creta în mână, de mă făceam toată albă și pe marginea manșetelor de la bluză. Dar oare ce mă făceam fără creta din mâini?

Apoi, mai era varianta în care mă ridicam în picioare din bancă și vprbeam de acolo. Erau profesori care nu ne scoteau la tablă, pentru că nu aveau nevoie să scriem ceva. Bine, erau și cei care spuneau „vino aici în față să te auzim mai bine”. Deși eu am stat mereu în prima bancă, așadar, mă auzeam la fel de bine. Dar nu era despre a fi auzit, ci despre a te pune în dificultate. Despre a te vedea colegii tăi cât știi… sau nu.

Ei, dacă stăteam în bancă, îmi sprijineam mâinile de bancă, atunci când nu gesticulam. În fața clasei, ori învârteam creta, ori îmi frământam mâinile.

Mai târziu, am „vorbit în public” la muncă. Doar că aici foarte rar mă ridicam în picioare în fața colegilor sau echipei. De obicei vorbesc de la același nivel și fizic, dacă se poate. În cazul în care trebuia să mă ridic, o făceam ca să exemplific ceva sau să arăt o anumită chestie din încăpere. Așa că, la masă am avut mereu mâinile pe masă, iar în picioare le foloseam la anumite gesturi.

În momentul în care pentru prima dată, conjunctura m-a așezat în picioare în fața acelorași oameni și în poziția asta a trebuit să vorbesc toată întâlnirea, m-am bâlbâit și mi-am frecat mâinile într-una. Pentru că nu știam ce să fac cu ele, dacă nu arăt spre ceva.

Din acel moment, în orice situație similară am fost pusă, am început să am emoții mari, să tremur, să dezvolt trac. Așa am început să mă observ mai atent, să văd care sunt gesturile care mă fac să ma simt în largul meu și nu ca la tablă când nu știam să continui problema și toată lumea se uita la mine, iar eu stăteam acolo neputincioasă. Într-o asemenea condiție, nici creierul nu mai putea gândi, decât dacă îl învățăm să o facă.

Exact: „dacă îl învățăm să o facă”.

Eu nu cred că educația clasică este neapărat greșită. Însă, cred că lucrurile vechi pot fi îmbunătățite. Cred că evoluția înseamnă să ne adaptăm și să ducem unele lucruri, care necesită perspective noi, la nivelul următor. Da, cred că unele lucruri au nevoie de evoluție mai devreme, iar altele mai târziu, dar că pasul trebuie făcut.

Cred că ieșitul la tablă sau răspunsul în picioare este foarte bun… Dacă am fi și învățați cum să o facem cu dezinvoltură și cu încredere. La fel de bine cum cei rămași jos, în bancă, să fie învățați să nu îl judece pe cel de la tablă.

Să existe un concept de Rise & Speak, nu Rise & să vedem ce știi. Să fie Rise & exprimă-te cu încredere, iar dacă nu e bine, învățăm împreună. Ar crea comunități de elevi, nu rivali în note.

Și mă gândesc la asta eu, din perspectiva unui fost elev cu note mari. Și chiar da, au fost puține situațiile în care nu am știut la tablă, dar îmi era groază să nu știu. Și nu din pricina notei, ci din cea a comportamentului celorlalți.

Există copii, tineri și chiar persoane cu experiență de muncă și viață, care atunci când își aud vocea într-o sală de ședințe sau pe o scenă, se sperie de dimensiunea vocii lor și încep să coboare tonul, cu frică și tremur. Dar cum ar fi să învățam încă din adolescență cum să facem vocea și corpul să vibreze, nu să tremure. Asta face Tribul Antreprenorilor.

Am citit și căutat multe articole și cărți despre „mișcarea scenică” și vorbit în public. Iar acum pot să stau și cu mâinile în buzunar fără să fiu percepută ca autoritară. Am început prin a-mi ocupa mâinile cu un pix. Apoi am dezvoltat posturi prietenești.

Cu adevărat, postura pentru vorbit în public am dezvoltat-o la cursul de TTT (Train The Trainer) și chiar mă gândeam cât de mișto ar fi fost să fac în școală astfel de cursuri. Să mă învețe de mică în ce fel să privesc în mulțime fără teamă și să transmit informație când fac asta. Să mă învețe ce înseamnă pauza în vorbire ca efect și așezare a informației, nu virgula din propoziție ca o componentă ortografică.

Chiar ar fi fost interesant să facem semnele de punctuație, prin vorbire și să învățăm efectul lor într-un moment în care susținem un subiect. Un mentorat în acest sens, te face să privești chiar și BAC-ul din perspectivă diferită și să nu uiți totul de frică.

Pentru că în modul în care se prezintă, încă, școala ne învață formule, teoreme, fapte prezentate în maniera cuiva, dar nu ne învață cum să facem acel lucru prin modul nostru. Nu ne învață cum să ne prezentăm ideile, cum să respirăm când tremurăm de emoții, cum să transformăm rușinea în mesaj și cel mai important lucru, nu ne învață să îl susținem pe cel din fața noastră.

În era AI, diferența nu e în cât de repede scrii un discurs, ci în cât de autentic îl trăiești când vorbești. Îți poate propune fraze impecabile, dar doar tu poți livra tăcerea aceea potrivită în funcție de reacțiile din fața ta. Privirea care ține sala cu tine e a ta, iar mâna care susține ideea la fel. De asta AI-ul e unealta, nu vocea. Vocea se antrenează în oameni, de oameni și cu oameni.

De aceea, mi se pare atât de important că există comunități precum Tribul Antreprenorilor, unde tinerii pot învăța exact asta: cum să construiască pe cunoștințele proprii dar prezentându-se cu curaj.

Mă gândesc doar la primul meu interviu. Da, dacă ai cunoștințe și înveți, ai șanse să iei BAC-ul pentru că te legi de un subiect pe care l-ai exersat, dar la interviu? Tu trebuie să „te vinzi” fără să fii de vânzare. Asta e și un antreprenor de succes sau un mentor. El reprezintă un produs propriu, abilități, cunoaștere, dar prezentate cu încredere. El vinde, dar nu se vinde și nici nu se servește pe tavă. Antreprenorii buni sunt și mentori: îți arată cum să-ți susții ideea, nu o spun în locul tău.

Prin inițiative precum Rise & Speak, adolescenții au șansa să urce pe o scenă adevărată și să descopere cum sună propria lor voce atunci când are ceva de spus. Să transmită un mesaj complex, de la oameni care îi încurajează să continue chiar dacă nu a ieșit din prima.

Mi s-a părut de-a dreptul senzațional să aflu că totul a pornit de la un grup de WhatsApp.

Când am aflat despre această inițiativă, am avut o mică invidie… mi-ar fi plăcut să cunosc în adolescență o astfel de experiență. Sper să fie cât mai mulți părinți care aleg o astfel de activitate pentru adolescentul lor. Nu trebuie să devină speaker motivațional. Doar să aleagă să se exprime și să se prezinte într-un mod plin de încredere.

O astfel de tabără, va învăța fetele să intre în încăperi fără sfială sau preconcepții, iar pe băieți, să strângă mâna cu siguranță, nu aroganță sau timiditate.

Prin Rise & Speak, adolescenții de 15–18 ani urcă pe o scenă reală, cu public real, feedback real într-un concurs din care toți au ceva de câștigat. Când? Pe 16 noiembrie 2025, la Ibis Styles Bucharest City Center.

Știu că e important. Pentru că a trebuit timp și multe cursuri sau cărți citite, înregistrări cu mine, pentru ca azi, când vorbesc în public, mâinile mele să știe ce au de făcut. Uneori țin mapa sau un microfon, alteori, sprijină o idee, o reacție sau imită ceva… Dar cel mai important – sunt ale mele și fac parte din postura mea. La fel cum vocea mea, poate să străbată o sală și să nu îmi fie frică de ecoul ei. Iar asta, oricât ar evolua tehnologia, nu poate fi învățat de AI-ul care nu poate trece cu privirea prin public și să îmi spună ce i-am transmis.

Dacă ești părinte sau profesor, dă-i adolescentului de lângă tine, șansa să se înscrie într-un loc unde curajul se exersează: intră în Tribul Antreprenorilor și vezi cum poți susține această inițiativă, prin care vocea se formează în comunitate.

Articol scris pentru competiția SuperBlog 2025.
Adelina Bogorodiță 𓂃🖊