Omul sfințește locul!

Ghetuuțeee

De când mă știu pe lume, cu amintiri proprii, mami, prin valorile ei, m-a direcționat către calitate și lucruri deosebite, diferite sau care să iasă din acele produse de linie.

E drept că înclinațiile ei artistice au ajutat-o să aibă multe idei. De exemplu, mi-a tricotat o bluziță roz, simplă, cu patent la manșete (genul de pulover clasic), cum am avut cam toți din generațiiile de până prin ’90 și un pic. Ca să fie diferit, la gulerul făcut pe gât, a tras prin ultimul rând de tricot un fir de nailon, ca cel de la andrele. Așa, gulerul avea o formă ondulată, care nu mă deranja deloc, dar arăta foarte frumos și de efect.

. 𐙚 ˚ Avea obiceiul să tranforme lucrurile simple în chestii deosebite și particulare, dar tot prin metode simple. Aș zice că e un fel de har al ei.

Treaba asta, în timp, m-a format să caut simplitatea, fără să fie ceva comun. Și uite că nici nu prea am tendința să intru în trenduri doar pentru că sunt – asta cred că m-a salvat de multe găuri în buget.

Din adolescență, am prins drag de tot ce înseamnă încălțăminte – cu precădere GHETUȚELEEE! Da! Râd! Pentru că asta cu „ghetuțele” e patima mea. Unde văd ghetuțe, hop și eu. Dar vreau și calitate. În plus, nu sunt ok cu a plăti mai mult decât eu consider un preț corect (nu neapărat ieftin, dar corect).

Am intrat în orice magazin de încălțăminte mi-a ieșit în cale de-a lungul timpului. Treaba e că nu cumpăr orice. Trebuie să îmi placă și credeți-mă, nu e treabă ușoară. Vreau să îmi facă piciorul mic… eu port 35, uneori 36 și asta e uneori o problemă de „Ne pare rău, nu avem 35”. Iar dacă mi se pare că îmi face piciorul mai mare, e pa, nu mai vreau.

Știu, știu, ghetele sunt bocanci, nu stileto, dar totuși, mie nu îmi place să merg pe șenile.

În urmă cu ceva ani, căutam o pereche de ghetuțe, din piele, să fie calde și să îmi placă. Pe vremea aceea eram în Arad. Am căutat în mall, prin cele câteva magazine cu specific de prin oraș, nimic. Ba mă mai și enervam când vedem vânzătoarele dându-și ochii peste cap de parcă îmi era și rușine să mai cer altă pereche.

Într-o zi, găsesc un pliant: „ExpoTexStil Arad”. Era târgul de producători români, speializați în pielărie, în general. Ăsta e, zic. Aici e de mine. Am uitat să vă spun, nici nu merge la mine cu altceva, eu vreau să fie piele.

Merg la târg, la Polivalentă

Acolo, zeci de tarabe, ca la piață. În interior, dar tot același stil. Ghete și ghetuțe și cizmulițe și blănuri și haine de piele și ii tradiționale cât vezi cu ochii.

Bravo, Adelina! Să te vad acum! Cum te descurci și ce alegi, sau pleci fără nimic că ai prea multe opțiuni. Nu e exclus nici asta, că nu am răbdare prea multă să stau prin magazine. Am toate șansele să abandonez pentru că e prea mult pentru mine.

Am făcut un tur de forță și exact cum preconizam…
…mă simțeam epuizată.

Văzusem câte ceva. Ba unele erau prea butucănoase, ba prea șenile, ba prea comune. Partea bună era că 35 era cam peste tot. Măcar atât!

În principiu, oamenii erau drăguți, fiind ei producătorii și vânzătorii. Cu toate astea, o doamnă de la un stand în care văzusem niște modele frumoase n-avea niciun chef să îmi caute ce am vrut să probez. M-a lăsat să mă descurc singură.

Era un fel de pedeapsă să fac asta între toate cutiile alea, amestecate. Vă dați sema dacă a procedat la fel cu toată lumea, totul era răvășit. Am abandonat. Dar imediat, la standul de lângă le văd! Simple, clasice, dar nu mai văzusem altele la fel prin târg sau magazin.

Intru în stand, doamna de acolo mă vede, vine la mine, deși mai avea niște cliente care probau: „Vă rog să îmi spuneți dacă vă interesează ceva și vă ajut”.

Îi arât ce vreau. Doamna, vorbind cu toate clientele din stand, glumea, întreba, ne făcuse și pe noi să vorbim între noi. Mare veselie ce era în standul ei. Le-am cumpărat.

Asta era prin 2018-2019. Le am și azi. Încă le port. Am încercat să le mai găsesc între timp să mai iau o pereche – nicăieri exact așa. Apropo, dacă cineva le găsește, să îmi spuneți și mie. Nu mă deranjează dacă are toată țara aceleași ghete după postarea asta.

🩰Era un producător mic, românesc, reprezentat de o doamnă simpatică și veselă. Nu știu brand, nu are nimic pe ele ca să îmi spună de la cine am cumpărat, că nici cutia nu o mai am… dar erau la jumate de preț față de magazine… și calitatea, incontestabilă. Dar dacă aș fi avut experiența anterioară, sigur nu le aveam nici azi la purtător.

Doamna asta m-a făcut să văd cum poate fi făcut un proiect de umanizare brand, prin oameni, nu prin reclame colorate în care spunem că facem asta. Și nu orice firmă, ci una românească, care ar putea fi mult peste ceea ce găsim în general, la prețuri mult prea mari.

Și tot atunci m-am gândit că tare mi-ar fi plăcut să găsesc la fiecare stand ceva care să spună povestea producătorului, sau un link pe cartonașul din cutia pantofilor, unde să pot afla mai multe despre cel care mi-a vândut cu drag munca lui.

Ar fi o plăcere ca fiecare producător român să aibă o platformă unde să găsesc doamna și echipa, nu doar magazinul, așa cum au cei de la Depozit Virtual, în care au descris povestea lor, punând echipa în centrul brandului, nu produsele.

Pentru ca da, fără oameni, produsul nu mai gravitează în jurul afacerii, ci se rătăcește în rafturi fără suflet (fie ele și virtuale).

Credit refuzat! Credit aprobat!

O experiență similară am „bifat” când am făcut creditul pentru apartament. Era la modă Prima Casă. Nu mai voiam să stau în chirie. Socotisem câți bani plătisem în 10 ani și am zis că e suficient. Banii ăia au rămas așa în aer, o rată e relativ la aceeași valoare, nu am nimic de pierdut.

Am luat băncile din oraș, la rând. Într-un final, rămân la Alianz Țiriac. Fata de acolo, drăguță, îmi explică ce am nevoie. O anumită conjunctură nu mă ajuta să fac Prima Casă, merg pe ipotecar, doar pe veniturile mele.

Totul ok, fac toate certificatele, evaluările… și fata îmi spune că urmează aprobarea. Nu e nicio problemă, dosarul e țiplă. 4-5 zile mai târziu sun să cer un status: „Totul e ok, urmează să primim OK-ul.”. Cam la încă o săptămână distanță, mă sună: „Ne pare rău, solicitarea dumneavoastră a fost respinsă pe motiv că partenerul dumneavoastră are situația x”.

Am înnebunit. Am discutat de o mie de ori pe subiect, nu avea să mă afecteze, nu era o situație bancară cu datorii, dar pentru siguranță, facem pe venituri proprii un ipotecar.

Simțeam cum se năruie pământul sub picioarele mele. M-am așezat. Plângeam cu noduri. Colega mea vine la mine să mă liniștească. Iau cu ea la rând toate discuțiile avute în toate băncile. Ultima despre care vorbeam cu ea, era BCR. Moment în care îmi spune: „Ade, nu știai tu pe cineva la BCR? De ce nu încerci să ceri a doua părere.”

Eu? Nimic. Nu vedeam soluții, doar probleme. Într-un final. încerc și îl sun pe acel băiat pe care îl știam. Îi spun despre ce e vorba, plângând. Foarte calm, îmi spune să merg a doua zi dimineață la el, la Ineu, la ora 8 să fiu acolo. Ineul e la vreo 50 km de Arad.

Zis și făcut. La 8 fără un pic, eram acolo cu toate actele pe care le aveam. Îmi spune ce trebuie refăcut, inclusiv evaluarea, dar că de aprobat, se aprobă sigur – la Arad, tot BCR-ul mi-a zis că nu merge doar pe venitul meu.

Facem toată procedura, o nouă evaluare, tot procesul. Mă sună: APROBAT! Doar ca evaluarea îmi iese cu vreo 7.000 Euro mai puțin decât prima. Îi spun că nu e prea ok, nu am acea diferență de bani, să plătesc. Plus că era prea puțin față de prețurile din piața de atunci.

Îmi spune că pot contesta evaluarea, dar cu o evaluare făcută înainte de cea de la BCR. Perfect, o aveam pe cea de la Țiriac. Concluzionăm că merită încercat. Să îi trimit documentul și se ocupă să facă solicitarea în bancă.

Două zile mai târziu se aprobă solicitarea și începem cumpărarea apartamentului.

Categoric, Cipri a făcut diferența! Aceleași documente, aceleași venituri, aceleași situații, dar cunoștințele și seriozitatea agentului din bancă au făcut diferența. Cu ajutorului lui, creditul meu a fost aprobat atunci, nu mai târziu, nu prin alte încercări cum am mai auzit de alți cunoscuți.

Practic, dacă vine iarna, am un acoperiș de-asupra capului, iar când ies afară am ce să iau în picioare și dacă îmi crește rata la apartament. Ghetuțele rezită.

Poate sunt doar două situații, dar privind în trecut, alegerile bune le-am dus la bun sfârșit prin oameni care m-au ajutat să creez cadrul de care aveam nevoie ca să reușesc. Pentru că nu poți face totul singur și nu le știi pe toate. De aceea, fiecare e pe pătrățica lui, dar nu e suficient să știi, ci și cum să aplici ca să facilitezi rezolvarea sau de ce nu, succesul.

Iar dacă unele lucruri sunt făcute fără să ajung fizic într-un punct de lucru, ci se întâmplă online, mi-ar place să știu cine a fost în spatele acelui: „se poate”, „rezolvăm”, „da”…

Și stau, și mă întreb:
✐ᝰ Cum ar fi ca acești oameni să fie mai mulți în același loc?
✐ᝰ Cum ar fi ca fiecare companie să își scoată, real, talentele la suprafață?
✐ᝰ Cum ar fi ca reclamele lor să fie cu oameni care au pus umărul la succesul lor?
Un exemplu interesant de răspuns la intrebarile acestea, l-am văzut în articolul de rebranding al celor de la Depozit Virtual.

⟡────୨ৎ────⋆

Cred foarte mult că cea mai bună reclamă o poate face echipa ta, oamenii dintr-o anumită companie, dar pentru asta au nevoie de spațiu în care să râdă, să plângă, să se dezvolte, să performeze și să pornească ziua cu gândul că atunci când ajung la muncă, se întâlnesc cu oameni alături de care le face plăcere să stea în următoarele… minim 8 ore.

În ultimii 4 ani, jobul meu este să coordonez partea de training la nivel regional și am avut ocazia să observ cât de mult contează sprijinul din primele zile de muncă, în mod direct. Observ cu plăcere, cum casierii buni, sprijină și îndrumă colegii noi și cum de cele mai multe ori se creează relații frumoase care rămân peste ani, iar uneori devin prietenii.

Am văzut că în revista noastră internă, oamenii așteaptă să vadă acel om care l-a ajutat în x situație sau care i-a răspuns la suport de ani de zile, dar nu știe cine e, pentru că sunt sute de kilometri între ei. Dar în esență, niciunul nu își amintește de cum arăta brandul, ci de omul de atunci, cel care i-a oferit suportul lui.

De aceea mami a rămas un reper al unor alegeri de stil propriu, doamna din târgul din Arad m-a făcut să respect mai mult producătorii veseli, simpli și cu bun simț, iar agentul de bancă de la Ineu, să cred că din multele variante, trebuie să o găsesc pe „aceea” cu omul potrivit nevoilor mele.

Și tot din aceleași motive mi-a plăcut felul în care cei de la Vând Ieftin s-au rebranduit în Depozit Virtual, dându-ne voie să avem acces la echipa din spatele site-ului și să mergem pe exemple de legături umane chiar și în era AI, nu doar pe slogane care dau bine.

Aceasta e puterea oamenilor în spatele brandului – simpla lor implicare schimbă tot.
Și poate că în timp, mai multe branduri vor fi cunoscute prin oameni.
Pentru că… omul, sfințește locul!

Articol scris pentru competiția SuperBlog 2025.

Adelina Bogorodiță 𓂃🖊