Îmi amintesc de primul telefon care a fost pe sufletul meu – un Samsung S3 alb. Dragoste la prima vedere!

Nu m-am încumetat din prima să-l cumpăr. Am plecat din magazin, iar în parcare… mi-am simțit ochii umezindu-se. Plângeam. Simțeam că o părticică din mine a rămas în fața vitrinei. A fost singura dată când mi s-a întâmplat asta cu o chestie electronică.

Până atunci nu am fost prea atrasă de performanța telefoanelor. Bine, prin 2015 nici nu erau atât de multe variante. Habar n-aveam ce viteză va prinde dezvoltarea tehnologiei și că în nici 10 ani voi fi înconjurată de gadgeturi, mai rău ca-n Matrix.

Am realizat că-l pot cumpăra, era prima dată când într-un mod inexplicabil, simțeam că e o recompensă proprie. M-am întors. L-am cumpărat.

Eiii… și uite că prin toamna lui 2018, eram în piața de mașini, cu un prieten. Amândoi cu un S3 alb la purtător. Nu pot să număr de câte ori am văzut fiecare mașină înainte să plecăm fără să cumpere nimic…

Dar pot să spun sigur că la ieșire am auzit un „pleosc”. Întorc privirea. Un S3 alb cu ecranul în jos. Mă aud spunând: „Grasule, cred că ți-ai spart telefonul!”

Instant creierul meu a cuplat: Grasu’ are husă neagră, eu transparentă. Telefonul de jos? Alb cu husă transparentă! Totul se întâmpla într-o fracțiune de secundă.

Ridic telefonul. Îl întorc.
Căzuse, nu știu cum, pe-o piatră și era plin de fisuri. Inexplicabil cum s-a spart așa.
După asta, nu mai suportam să aud:

„Vezi? Dacă nu vrei să-ți pui folie de sticlă.”

Nu! Încercasem!
Se ciobeau pe margine, aveam senzația că trebuie să-mi pun un degetar ca să fac să funcționeze ecranul. Nici vorbă. Pe urmă am aflat cât de importantă e grosimea în microni.

Să-l înlocuiesc? Nu mă atrăgea nimic.
În 2019, tot în toamnă, am descoperit S10e. O drăgălășenie de telefon, la fel de alb. Ne-am împrietenit din prima, dar tot fără folie de sticlă.

Auzeam din nou: „Adelina, pune folie de sticlă pe telefonul ăla.”
Eu? Nimic. Să nu aud de folia de sticlă.

» 2020. Pandemie. Am descoperit folia de silicon! Mi s-a părut o idee senzațională. Protejează de zgârieturi. Până atunci nu scăpasem niciodată telefonul. Era perfect. Asta mă interesa.

În primăvara aceea, prietena mea pleacă în Canada. Rămân responsabilă să mut ce i-a rămas în apartament.

Încep să car la mașină. Apartamentul era la etajul 1, dar cu scară dublă. Practic, era cam etajul 2. Mă chinuiam cu o măsuță de cafea, când îmi scapă telefonul din mână. Încerc să îl prind, dar tot ce îmi rămâne… era să privesc cum în cădere, se lovește de balustradă în dreapta, de unde o ia pe diagonală în stânga și cade pe ecran.

Se făcuse liniște chiar și în suflet.

Am rămas așa câteva secunde: nu din nou.

Am început să cobor. Încet. În liniște. Ajunsă lângă el, l-am ridicat încet. Nu l-am întors din prima, ci am pipăit cu degetele. Simțeam folia și mici denivelări. Am zis: „Aia e. S-a dus!”

Nu am întors telefonul, m-am aplecat să ma uit sub el. Incredibil. Era intact.
Dar am realizat că folia avea niște urme, neobservate de mine până atunci. Nu doar de la impactul cu balustrada, ci de la diverse obiecte de care s-a atins în timp. La o simplă privire, folia părea intactă, dar avea mici ciupituri.

N-am dat mare importanță, doar am rămas cu impresia că așa e cu foliile care nu sunt de sticlă: nu se sparg, dar păstrează ca o amprentă fiecare atingere cu obiectele. Am luat-o ca pe o informație „de știut” și am mers mai departe.

De curând, am descoperit că tehnologia a mers mai departe: aici, în România, Duragon dezvoltă folii care nu doar protejează, ci se vindecă singure de zgârieturi. Ca și cum ar avea memorie.

Recent, am participat la o discuție despre citirea intuitivă a corpului prin ThetaHealing. Cineva povestește că în trecut i-a spus unei doamne că știe să facă asta. Era ceva nou pe atunci și a captat atenția. Doar că… doamna a reacționat instant: „Wow! Vreau și eu.”

Moment în care, această cunoștință își dă seama că e în mare bucluc! Știa teoretic, practic nu. A zis „asta e” și a încercat să urmeze teoria.

Ce a văzut în interior? O inimă mare, peste care părea că trecuse Godzila și ulterior cineva a lipit-o la loc. Plină de cicatrici.
Apoi, aflase că ea a avut o suferință foarte mare, că abia reușise să se adune pe ea însăși.

În momentul acela m-am gândit: daca avea folie de protecție regenerabilă, poate nu pentru inimă, dar măcar pentru suflet, nu rămânea cu cicatrici.

Unele lucruri sunt ireparabile. Altele, deși timpul le-a demodat, rămân prețioase prin valoarea sentimentală și grija cu care le-ai păstrat.

Aici se ascunde adevărata durabilitate.

Articol scris pentru competiția SuperBlog 2025.

Adelina Bogorodiță 𓂃🖊