Când ura a devenit doar „hate”?

Când ai văzut ultima postare fără hate în comentarii?

A devenit tot mai frecvent folosită expresia „Se dă cu hate” și gata, asta rezolvă problema. Nu spunem că e plin de ură în comentarii sau de atacuri la persoană. E hate.

Englezismele sunt parte din rutina vocabularului pe care îl avem sau îl regăsim în jurul nostru. Doar că nu le folosim la fel cum foloseam franțuzismele. Epoca francofonă avea scopul de a aduce eleganță. Englezismele sunt parte din conduita corporatistă și mediatică a zilelor noastre, nu includem partea de IT, unde sunt termeni tehnici specifici domeniului.

Dar acest „hate” nu e de la activitatea corporatistă, este din platformele sociale.
În ultima perioadă am făcut un fel de experiment propriu. Am profitat de prilejuri pentru a-mi exprima opinia. Am experimentat pe mine și am încercat să comentez la postări care mi se păreau fie interesante, fie părtinitoare. Totodată am urmărit diverse postări atât autohtone, cât și străine, dar cu volum mare de comentarii. Am avut multe momente în care am căutat muuuult în comentarii pentru a găsi mesaje care să nu atace.

Și mai trist e că acest lucru se întâmplă inclusiv la oameni care au niște rezultate în diverse domenii. Cântărețele sunt „panarame”, „bătrâne expirate”, actorii sunt „clovni”, „frustrați”, sportivii sunt „ratati care s-au bucurat de conjunctură”, „trădători” și lista poate continua. Dar te simți mai bine pentru că nu ai aruncat cu ură, ci cu hate.

Nu mai vorbim dacă e o situație în care avem o competiție pe două rezultate apropiate, doi competitori de orice fel. Și suporterii fiecărei părți efectiv iau la tăvăleală cealaltă parte de parcă sunt două galerii în cuști de MMA. Și nu am nimic cu galeriile ba chiar îmi plac când la evenimente sportive, au coregrafii minunate uneori, dar ele își au rostul lor pe stadion.

Indiferent de subiectul postării, comentatorii sunt împărțiți așa:
🗪 Cei pro mesaj din postare.
🗪 Cei contra mesajului din postare.
🗪 Cei care îî ceartă pe cei care comentează.

Într-adevăr, mai sunt și cei care doar își exprimă punctul de vedere, dar sunt tăbărâți aproape instantaneu de toate celelalte tabere – bine că e online. Altfel, îmi și imaginam cum ies doamnele la atac, cu oale și tigăi, bureți și pensule de machiaj sau domnii cu armele improvizate ce le pot găsi prin dotare.

De când deținem adevărul absolut?

Și de când îl apărăm cu hate?
Nu. Nu îi mai spunem ură, îi spunem „hate”. Parcă sună mai frumos și ne face să credem că nu suntem la fel de vinovați. Pentru că noi suntem cu frică de Dumnezeu și ura e ceva rău. Hateul nu, că îi spunem în engleză.

Nu mă credeți? Vă propun un experiment individual. Încercați să îi spuneți „I love you” unui om pe care îl îndrăgiți tare, dar nu îl iubiți. După asta să îi spuneți „Te iubesc”. Doar gândiți-vă la asta. Așa-i că se opresc cuvintele în gât?

Pentru că nu reprezintă același lucru în mintea noastră. Nu e limba care ne transmite aceleași sentimente. Chiar dacă vorbim bine mai multe limbi, acolo unde nu e nativ sau crescut în acea cultură, cuvintele nu sună la fel. Nu rezonează la fel în mintea noastră.

Așa e și cu acest „hate”. Dacă te iei de cineva pe orice platformă și spui „i-am dat cu hate”, încearcă imediat să spui „i-am dat cu ură” și fii la fel de mândru/ă de tine. Pentru că o considerăm o lecție pe care i-am dat-o noi celuilalt.

Știi ce am făcut de fapt?

Nu am luat în considerare că și celălalt a ajuns la o părere proprie prin niște experiențe. Dar cum poate să aibă altă părere, dragă? Bine, noi nu prea folosim „dragă”. Hai că devine amuzant. Îmi și imaginam tot soiul de epitete neortodoxe să zic așa.

Și iată cum aruncăm cu frustrarea noastră în restul. Deși nu mai vreau să mă includ aici, pentru că am făcut câteva eforturi să încep să mă extrag din acele reacții. Chiar dacă mie îmi plac dezbaterile, în esență, ajunsesem să nu pot dicuta cu opinii diferite. Pentru că nu mai știam să respect altă părere.

Știi cât de greu a fost să recunosc asta?

De-a dreptul provocator. Iar postarile din Social Media au fost o conștientizare relevantă pentru mine. Uitându-mă fără să mă enervez și fără să sar cu ură la atac asupra oamenilor, am realizat că ura este inclusiv în postări.

ᯓ De ce?
Pentru că deja oamenii se așteaptă la ce urmează. Cu toții știm. Dar tăiem în carne vie din spatele unei tastaturi. Simțindu-ne protejați de ecranul mai mic sau mare al tehnologiei pe care o ținem în mână. Jignirile sunt omniprezente, iar luatul peste picior e dus la rang de artă. Pentru că nimic nu te poate atinge fizic.

ᯓ Dar când ești atacat?
Te înfurii și începi să tastezi agresiv. Dacă cineva din jurul tău te abordează, îi răspunzi cu un „stai că mă cert cu …”. Cu cine? Ia să vedem, mai exact cu cine? Zâmbeșe puțin. Lasă tensiunea să scadă. Că de cele mai multe ori nici nu îl/o cunoști.

Nu e greșit să comentăm în sens opus. Deloc. Dar hai să nu o facem cu ură. Ție îți place să arunci cu ură în toată lumea? Dar să știi că la orice vei posta și comenta, vine cineva care te atacă și simți natural nevoia să te aperi? Atunci de ce să nu ne respectăm.

Și dacă tu ai într-adevăr dreptate?

Certându-ne nu îl vom convinge pe celălalt. Până acum câți ai convins așa măcar să te asculte?
La fel de bine știu că sunt și momente în care ne vom certa, din varii motive, dar măcar să ne întrebăm dacă merită.

Toate astea, într-o epocă în care vorbim de dezvoltare personală emoțională, dar ura și frustrările curg valuri, valuri. Toți știm, nimeni nu face.

De câte ori te-ai ascuns tu sau cineva din jurul tău în spatele hateului, nu al urii? Dacă asta aduce victorii, am realizat că ar trebui să purtăm toți negru, doar pentru că îmi place mie. Iar dacă tu vrei galben, cum ar fi să ne apucăm să ne urâm?

No bine, dacă nici cum nu vrei negru, o să te admir pe tine îmbrăcat/ă în galben. Facem?

Adelina Bogorodiță 𓂃🖊