Sau cum a ajuns să însemne „am greșit”?
A fost o perioadă în care acest „îmi asum” a devenit cea mai insuportabilă replică pe care o puteam auzi. ᶻ 𝗓 𐰁 .ᐟ
Reușea să mă scoată efectiv din minți.
Și nu pentru că nu îmi plac oamenii asumați – ba din contră!
Ci pentru că devenise un cuvânt folosit des și atât.
Iar acțiunile nu reprezentau și ceea ce însemnă.
Să îți asumi înseamnă să iei asupra ta ceva, să spui:
„da, e al meu, eu l-am făcut/lăsat/neglijat/decis”.
Indiferent dacă e „bun” sau „rău” acel „ceva”.
E despre responsabilitate, nu despre rușine. ✅
În schimb, în conversațiile de zi cu zi, „îmi asum” a ajuns să însemne doar:
„Recunosc că am greșit. Gata, să trecem peste.”
Dar a recunoaște nu înseamnă a-ți asuma.
Poți recunoaște ceva și apoi să fugi de consecințe. Sau să zici „recunosc” doar ca să închizi gura altcuiva.
Să îți asumi, înseamnă să îți crești copilul, nu doar să fii mama/tatăl în certificatul de naștere. Nu?
Da, îmi dau seama că a devenit chiar o percepție a ceva negativ.
„── .✦ Îți asumi asta?”
„── .✦ Da. Îmi asum.”
Completat de multe ori de replica: „── .✦ Perfect. Mă bucur.”
Ce Dumnezeu a fost asta?
E un fel de „recunoști că ai greșit?”, unde cel care răspunde pleacă umil capul.
Un mini-proces verbal în care cel întrebat își pleacă fruntea și e lăsat cu verdictul de „vinovat, dar liber”.
Păi să facem un pas în spate:
Să fii un om asumat înseamnă să fii drept.
Să ai curajul să nu arunci vina pe altcineva.
NU însemnă să te așezi pe podium și să aștepți să se arunce cu ouă în tine, sau să cadă ghilotina.
Atunci de ce am ajuns să o luăm drept o situație în care să nu ajungem?
Eu cred că din cauza faptului că am ajuns să amestecăm sensurile cuvintelor.
Și de multe ori ne dăm seama, dar nu spunem.
De ce facem asta? Nu știu.
Eu nu prea folosesc „de ce-urile” simple. Mi se pare că nu ne aduc nimic dacă nu au intonația potrivită.
Și că poate din educție, conjuncturi sau exemple, în primă fază par să caute o vină.
Totuși am scris mai sus „de ce” și uite nu îl șterg.
De ce? Ca să îmi asum. Râd.
Ce îmi asum?
Că am folosit o întrebare care nu a adus nimic. Am răspuns „nu știu”. Ce răspuns e ăsta?
Am forțat un răspuns care nu mă ajută să găsesc răspunsul.
Accept că nu cred că întrebarea aceasta e folositoare în mod real din punctul meu de vedere, în mediul social din acest moment, cel puțin.
Dar am folosit-o și nu am șters-o, pentru că asta mi-a venit să scriu.
Nu a omorât pe nimeni. Doar că sunt responsabilă să explic de ce nu cred în ea, deși cred.
Pentru că „de ce” funcționează când este un „aha!”.
Iar noi nu prea suntem obișnuiți cu asta.
La noi, „de ce” aduce a ceva ce ai făcut greșit. Caută greșeala.
Și exact sentimentul de vinovăție nu funcționează cu asumarea.
Așa a ajuns asumarea să fie o recunoaștere a vinei, în loc de:
Am făcut asta pentru că eu cred în x, y, z și o recunosc, și sunt responsabil de ceea ce ieșit.
Iar dacă e bine ce a ieșit, meritele sunt ale mele, nu ale tuturor. Sau și ale altora, direct proporțional cu implicarea și asumarea, sprijinul sau umărul pus la treabă.
Și dacă n-a ieșit prea bine… tot eu am de lucrat să găsesc soluția sau care o fi nevoia. Și dacă sunt și alții cu mine, răspundem tot pe măsura implicării. Nu îmi „asum” eu, că trag restul.
Da. Uite că am dat și cu off-ul ăsta de toți pereții.
Oi fi eu singura care a apucat cuvântul ăsta pe toate părțile și l-am dat și prin apă și prin foc de parcă trebuia el să-și asume toate astea?
Și poate, într-o zi, o să știm cu toții să zicem „îmi asum” fără să ni se strângă stomacul.
Ci doar inima, un pic. De adevăr.
Fii asumat, omule! Fii tu, aliniat cu tine!
Adelina Bogorodiță 𓂃🖊
OcarteOpoveste 